As vrea sa incep prin a transmite ca mi se pare aproape ofensator sa scoti pe piata o carte despre al carei scriitor sa nu spui NIMIC. E pacat de orice sa nu ii oferi cezarului ce-i al cezarului. Cine e cartea? Scriitorul! Clar! Am ajuns sa oferim ofrande mai degraba traducatorului decat autorului. Trist.

Spun asta pentru ca dupa primele 3-4 pagini m-am intrebat: cine e Claire North? Da-i si cauta, la finalul cartii, pe coperta, la inceput, peste tot….nimic! Am ajuns la marele web, unde am aflat ca e un nume de “stilou” al scriitoarei britanice pentru copii si adulti si literatura SF, Catherine Webb. A scris si sub pseudonimul Kate Griffin. Acum, nu ca zic, dar ma gandesc la cata frica are saraca Catherine sa-si publice operele sub numele ei real. Pacat, cartea care mi-a cazut mie in mana este foarte frumoasa si merita apreciata impreuna cu autoarea ei, londoneza.

Alegoria mortii mi-a picat atat de bine, n-aveti idee. Il avem in prim plan pe Harry August care isi traieste vietile una dupa alta, atat de multe cate poate, fara sa uite nimic si fara sa-si doreasca sa nu-si aminteasca viata anterioara in urmatoarea. Din aceasta cauza, se numea “kālacakra”, persoana care stie totul (o veche traditie care combina mitologia cu istoria, prin care evenimente istorice reale devin o alegorie pentru drama spirituala in interiorul unei persoane). Sau mnemonic, care nu uita niciodata. Si face parte din uroborani (sarpele care isi inghite propria coada – de cele mai multe ori acesta simbolizeaza unitatea primordiala, ciclul nesfarsit al timpului si al universului, sau viata eterna).

Eh, si Harry al nostru se naste de 15 ori pana sa rezolve una dintre cele mai importante probleme ale sale, si anume eliminarea altui “kālacakra”, Vincent, care intelesese ca daca isi tortureaza “colegii de trai” ca sa afle locul in care acestia s-au nascut prima oara, poate influenta pierderea sarcinii respective si, astfel, opri urmatoarele lor vieti de cunoscatori, astfel incat sa ramana cat mai putini. In afara rolului de tortionar, Vincent isi imbuna vietile vanzand sau speculand fiecare viata cu detalii foarte importante politice si economice, stiintifice si de orice alta natura, care ii aducea un trai indestulat in viata curenta.

Mi-a placut de Harry, zau daca nu. Si de ideea cartii. O recomand!

Simona GOŞU a publicat proza scurta iar in 2020 a debutat cu volumul de povestiri Fragil (Polirom), care a castigat numeroase premii.

Asa ca am decis sa o citesc si eu, insa nu am inceput cu Fragil, ci cu Stela, primul ei roman care, ulterior, a fost dramatizat si pus in scena la Teatrul Nottara din Bucuresti. Stela este o fosta contabila care, din pacate, a ajuns sa fie menajera pe la diverse familii bucurestene. Este un roman de familie (cu accent pus pe casa pierduta) si de identitate (a ei, mamei, femeii, sotiei).

Stela nu iese in evidenta cu nimic, este rezultatul situatiei politice prin care a trecut si trece tara noastra, cu roluri asociate aleator, cu presiuni infinite de nerecunoastere si devalorificare. Insusi sotul Mircea se intreaba deseori ce-o avea Stela, ce nu ii convine, de ce se schimba atat de des.

Desi Stela are deja spre 50 de ani, surpriza romanului, pentru mine, a fost cand, trecand de dialogul omniprezent al lecturii, am observat schimbarea de mentalitate, rejectarea rolurilor impuse, reanalizarea mai ales a rolului de mama, cu o fiica pierduta in alta tara, mutata definitiv, si cu lovitura dramatica de la sfarsit, aceea ca fiul ei este homosexual. Nu te-ai mai fi asteptat sa se schimbe ceva intr-o femeie matura, dar Stela nu vorbeste degeaba cu clientii ei, ea chiar aude ce i se spune, tine minte povestile de viata, le deruleaza in minte pana adoarme si invata necontenit din ele.

La un moment dat ma plictisisem si decisesem ca poate nu voi termina cartea, insa m-a prin spre final transformarea psihologica a Stelei, mai ales in legatura cu fiica Lacramioara. Mi-a reamintit cu tristete cate mame de-ale noastre n-au fost pregatite sa fie mame, deloc. Si cum multe dintre ele au plecat deja de pe aceasta lume, nestiind acest amanunt traumatizant pentru fii si fiicele lor.

Bravo Simona, am sa te mai citesc!