Simona GOŞU a publicat proza scurta iar in 2020 a debutat cu volumul de povestiri Fragil (Polirom), care a castigat numeroase premii.
Asa ca am decis sa o citesc si eu, insa nu am inceput cu Fragil, ci cu Stela, primul ei roman care, ulterior, a fost dramatizat si pus in scena la Teatrul Nottara din Bucuresti. Stela este o fosta contabila care, din pacate, a ajuns sa fie menajera pe la diverse familii bucurestene. Este un roman de familie (cu accent pus pe casa pierduta) si de identitate (a ei, mamei, femeii, sotiei).
Stela nu iese in evidenta cu nimic, este rezultatul situatiei politice prin care a trecut si trece tara noastra, cu roluri asociate aleator, cu presiuni infinite de nerecunoastere si devalorificare. Insusi sotul Mircea se intreaba deseori ce-o avea Stela, ce nu ii convine, de ce se schimba atat de des.
Desi Stela are deja spre 50 de ani, surpriza romanului, pentru mine, a fost cand, trecand de dialogul omniprezent al lecturii, am observat schimbarea de mentalitate, rejectarea rolurilor impuse, reanalizarea mai ales a rolului de mama, cu o fiica pierduta in alta tara, mutata definitiv, si cu lovitura dramatica de la sfarsit, aceea ca fiul ei este homosexual. Nu te-ai mai fi asteptat sa se schimbe ceva intr-o femeie matura, dar Stela nu vorbeste degeaba cu clientii ei, ea chiar aude ce i se spune, tine minte povestile de viata, le deruleaza in minte pana adoarme si invata necontenit din ele.
La un moment dat ma plictisisem si decisesem ca poate nu voi termina cartea, insa m-a prin spre final transformarea psihologica a Stelei, mai ales in legatura cu fiica Lacramioara. Mi-a reamintit cu tristete cate mame de-ale noastre n-au fost pregatite sa fie mame, deloc. Si cum multe dintre ele au plecat deja de pe aceasta lume, nestiind acest amanunt traumatizant pentru fii si fiicele lor.
Bravo Simona, am sa te mai citesc!