Rostul lumii, jurnalul unei calatorii – Nicolas Bouvier

Am deosebita placere de a face parte, la job, si din echipa care se ocupa de employee marketing si care trebuie sa vina constant cu idei frumoase pentru oameni. Asa s-a nascut ideea intalnirilor “Lobby for a hobby” unde intr-o zi am ascultat-o pe Cristina, care ne-a vorbit atat de frumos despre un anumit mod de a calatori incat m-a convins sa incep sa citesc din cartile recomandate de ea. Ce a fost si mai frumos este ca tot ea mi-a imprumutat Rostul lumii, si mi-a spus ca e crema cartilor despre calatorii.

Incep, mega-curioasa. Inteleg din primele pagini ca eu nu calatoresc in adevaratul sens al cuvantului, ci ma duc sa fac nani in locuri straine. Clar. Nu traiesc nici 10% din ce traiesc oamenii astia 2 mergand in Fiatul lor Topolino prin lume (un ziarist-fotograf si-un pictor, Thierry).

Totul incepe la Belgrad. Cunosc niste sarbi, dar nu am fost in Serbia pana acum. Descrierea orasului imi aminteste oarecum de Bucuresti, in trecut. Praf, caldura, saracie, oameni buni, tarani, tigani, cenzura, viata austera, popor lacom de orice. “Orasul era ca o rana care trebuie sa curga si sa puta ca sa se vindece, iar sangele lui vartos parea in stare sa cicatrizeze orice”. Totul se intampla in jurul Savei, apa ce trece prin oras, si care la un moment dat intalneste Dunarea. In general imbracate urat, butucanos, eroul nostru se bucura nespus cand zareste pe strada o femeie imbracata intr-un superb capot rosu, incaltata cu papuci cu toc. Sarbii sunt descrisi ca fiind buni, ospitalieri,  dornici de cate o petrecere cu fiecare ocazie, fie ea buna sau rea.

Calatoria continua spre urmatorul popas, tot in Serbia, la Sumadia, unde eroii nostri invata ca “sanatatea este un echilibru dinamic facut dintr-un sir de infectii, mai mult sau mai putin tolerate” si unde, urmarind o iapa, realizeaza ca “era tot ce vazusem mai feminin in Iugoslavia”, iar mosnegii hatri sunt cei mai vii din oras.

Ajungem ca prin vis in Prilep, Macedonia, unde serile sunt neaparat insotite de muzica, ca si in Serbia. Inainte sa plece mai departe in Grecia, Eyub, barbierul turc, tine sa le arate aparatul lui de radio,  comandat de la Salonic, mare gadget pe vremea aceea.

La granita cu Grecia, te loveste schimbarea culorii, te urmareste un albastru vesel, iar grecii, grecii sunt mult mai intensi, nerabdatori si mai repezi decat sarbii sau macedonenii. In Ankara, lumea vorbeste doar despre Ataturk, iar dansurile populare turcesti le raman si lor in cap exact cum mi-au ramas mie dupa ce le-am vazut intr-un concediu in Turcia, cand am multumit in sinea mea ca nu i-am prins pe oameni cand inca atacau tinuturile vecine. Sunt foarte agresive si dure. S-au mai bucurat in Turcia de ceai fierbinte si tigari.

Persia – alta lume. Granita iraniana, Tabriz, Azerbaidjan. Totul ia o turnura pentru care poate nu erau pregatiti, desi erau deja hotarati sa petreaca aici aproximativ 6 luni, pentru ca “uneori, proiectele soarecilor si ale oamenilor nu se implinesc”. Fiind in Islam, auzim de fanatism, razbunari, rautati. Cea mai precisa si usor de inteles descriere a acelui popor am regasit-o in aceasta carte: “Islamul, aici, adevaratul islam? E terminat demult…nu mai produce decat fanatism, isterie si suferinta. Se aduna si zbiara urmandu-si steagurile negre, jefuiesc o pravalie-doua ori se automutileaza in transe mistice, la comemorarea mortilor Imamilor…Nu mai exista prea multa etica in toate astea: cat despre doctrina, sa nu mai vorbim! Am cunoscut aici cativa musulmani autentici, oameni absolut remarcabili…dar au murit cu totii ori au plecat. Acum…vedeti dvs, fanatismul e ultima revolta a saracului, singura pe care stapanii nu reusesc sa i-o refuze. Fanatismul ii face sa zbiere duminica si sa se supuna in restul saptamanii, da, multi oameni de aici se multumesc cu atat. Multe lucruri ar merge mai bine daca ar fi mai putin flamanzi.”

Foamea stapaneste o buna parte din urmatoarele pagini ale cartii. O foame ce trece prin os, o foame combinata cu un frig de -30 de grade care, impreuna, nu te lasa sa dormi. Te destinzi apoi cu o baie turceasca, hammam, in mijlocul unui inghet nemaintalnit, unde apa calda curgea in valuri, unde un ciolanos te sapunea, te freca cu o manusa aspra, te clatea, te masa atat de tare incat iti trosneau vertebrele, iti ciupea tendoanele si iti calca in picoare incheieturile, coastele si bicepsii. Apoi, cu valuri de apa calda pe tine te lasa acolo, intins, semilesinat, sa zaci pana cand adormeai. Magic!

Urmeaza “scaparea” catre Mahabad, unde, pentru o perioada scurta, din cauza lipsei banilor necesari platii hotelului si din excesul de zel aratat de politist, raman in inchisoare ca si “oaspeti”. Drumul catre Teheran era inca impracticabil din cauza iernii, asa ca dupa ce fug din inchisoare se cazeaza intr-un garaj alaturi de inginerul Roberts, care se chinuia sa faca, pro-bono, o scoala pentru sat. Era primit cu pietre de catre copii iar materialele i se furau peste noapte. Cadoul nu era acceptat, taranii nu pricepeau ce ar putea face cu scoala. Era mai bine daca le dadea ceva de mancare, ceva banuti, ii proteja de jandarmi sau ii lasau sa munceasca mai putin. Apoi, mullahul ar fi ramas fara meserie daca si alti tarani ar fi devenit mai isteti.

In Teheran, un oras declarat oricum nu prea frumos, unde pe jos e iarba verde iar daca te uiti in sus vezi zapada muntilor, de unde ar fi plecat cei trei Regi de la Rasarit si unde sunt platani atat de mari incat pot acoperi si trei cafenele, domina albastrul. Dar nu cel din Grecia, care isi da aere si e agresiv ca marea, ci un albastru persan, care usureaza sufletul, luminat, patinat. Lapislazuli, ultramarin, albastrul canta si se inalta, in armonie cu ocrul nisipului, cu verdele catifelat al frunzelor, cu zapada, cu noaptea. Eroii nostri incep sa fie mahniti de atitudinea agresiva, de consumatorii de opiu, vesnic cu buzele negre si miscari incete. Masina li se strica din ce in ce mai des, suruburi mici de sub ea cad prin nisipul fin sub soarele atat de arzator incat nu poti respira, orice calatorie trebuie sa inceteze noaptea, sau sa iti asumi ca mori.

Teheranul este insa un oras de oameni invatati. Oamenii vorbesc franceza, desi probabil nu or sa ajunga la Paris niciodata. Aflam de triburile Qasqai, Kaoli si altele, impacati cu viata lor nomada si atat de senini.

Prin fiecare trecatoare prin care treceau erau verificati de armata. Usor usor, in roman incep sa apara referiri la mancare, semn ca zonele prin care trec devin mai fertile, insotite de descrieri ale unor bordeluri si doamne. Desi masina lor practic nu mai exista (numere de inmatriculare pierdute in munti si certificat expirat) ajung in Afganistan. Aici, unul dintre eroii nostri se imbolnaveste de malarie, despre care spune ca “nu e mai periculoasa decat o gripa”, dar iti doresti numai sa dormi si aici intervin…mustele.

In sfarsit, Kabul! Centrul lumii locuite, peisaj bucolic, oameni amestecati ca niciunde pana atunci. Multe multe fructe, mancare buna, vreme excelenta. Nici nu intram bine in Kabul (vedeti, am folosit “intram”, asa-s de lipita de oamenii astia doi de mi-s dragi acum) ca si apar zemeiele ce zbarnaie deasupra bazarului, si ma duc imediat cu gandul la alta carte, “Vanatorii de zmeie” de Khaled Hosseini. Despre ea, cu alta ocazie 🙂

Eroii mei se imbolnavesc din nou, si, trist pentru mine, chiar se despart. Thierry se urca in avion si se duce sa o intampine pe iubita lui viitoare sotie, Flo, in timp ce noi ramanem deocamdata aici. Si tot cam asa se termina si cartea.

“In ziua aceea, am crezut ca detin ceva, un adevar care-mi va schimba viata. Insa nimic de aceasta natura nu e dobandit pentru totdeauna. Lumea trece prin noi ca o apa si pentru o vreme ne imprumuta aparenta ei. Apoi se retrage si ne lasa in fata vidului pe care-l purtam in noi, in fata acestui soi de incapacitate capitala a sufletului pe care trebuie sa invatam s-o suportam, s-o infruntam si care, paradoxal, e poate resortul nostru cel mai sigur. [….] iar castigul este real, pentru ca avem dreptul la aceste iesiri si, dupa ce am trecut aceste hotare, nu vom mai fi niciodata pedantii mizerabili care eram.”

Poate ca am sa incep si eu sa calatoresc cu adevarat si nu numai sa fac nani in locuri straine. Mai incolo, cand mi-or creste fetele. 🙂