A fost o carte citita dintr-o maxima curiozitate. Albinele pentru mine sunt atat de complexe incat probabil oricat ai citi despre ele, nu apuci sa stii nici jumatate.
Romanul a fost foarte mediatizat vara aceasta si, poate de aceea, am avut asteptari mult prea mari de la el. Ii dau un 6 spre 7. Ideea de la care pleaca este frumoasa, romanul e scris in 3 dimensiuni temporale: Anglia 1852, SUA 2007 si China 2098. Initial, am crezut ca voi citi un SF: “fiecare floare trebuia polenizata cu micuta pensula din pene de gaina, de la gaini crescute tocmai in acest scop […] asemenea unor pasari mult prea mari, ne balansam pe cate o creanga fiecare […] ni se scadea salariul daca foloseam mult prea repede polenul din cutie”. Tao, China, George, SUA si William, Anglia, sunt legati intre ei, mai mult sau mai putin, de albine.
Am asteptat toata cartea ca aceasta legatura intre ei, intr-un final, sa fie wow. Dar n-a fost. Ce a dainuit de-a lungul generatiilor de la Wiliam la Tao a fost doar un roman, Apicultorul Orb. Ok….
William se chinuie sa construiasca un nou tip de stup (sa renunte la cel din paie), George ingrijeste albine si Tao polenizeaza pomi fructiferi, dupa disparitia albinelor in 1980, din cauza stropirii intensive a copacilor.
Luate separat, capitolele nu sunt deloc rele. Dar, cu tot respectul, superficiale. Desi autoarea e norvegiana, carte e putin…americaneasca.
Foarte buna cartea. O forfota continua si un amalgam de
sentimente il invadeaza pe Puiu Faranga zi de zi incat obosesti si tu alaturi
de el.
Era singurul dintre ai lui responsabil sa “improspateze”
sangele neamului sau, ai carui membri se imbolnavesc din ce in ce mai des, din
cauza sangelui albastru. De aceea, incepe sa umble din sat in sat sa caute o
domnisoara potrivita pentru copiii lui. In drum spre un sat din Arges, se
opreste impreuna cu soferul si tatal lui in Varzari, sa traga la carciuma
pentru un pahar si un blid de mancare. Carciumarul i-a indrumat in curtea din
spate sa-si clateasca ochii cu Ciuleandra, o hora in care fetele si flacaii isi
rupeau opincile, distrandu-se.
Initial, Puiu nu observase vreo domnisoara care sa-i
placa, dar nebunia jocului nu il lasa deloc indiferent. Ba din contra. Ii
navali in sange ca o boala grea. De care nu mai scapa pana la sfarsitul vietii.
Ceru voie tatalui sa-l lase incerce si el, apoi se prinse in joc alaturi de ceilalti tineri. Asa o intalni pe Madalina.
Impotriva vointei ei, Madalina se redenumeste Madelaine,
se scoleste in Elvetia, invata bunele maniere si, mai ales, limba franceza.
Madalina devine un obiect, un proiect al rudelor lui Puiu, o plastilina
modelabila intr-o viitoare sotie aproape perfecta.
Desi are 13-14 ani, Madalina isi paraseste satul natal
pentru indeplinirea nevoilor boieresti. La 18, se casatoreste cu Puiu. La 22,
moare de mana aceluiasi Puiu.
Lui Puiu nu i-a pasat niciodata de ea. Pentru Puiu,
femeia nu este o persoana, ci o modalitate de a-si satisface o nevoie. Pentru
Puiu, femeile sunt doar momente in viata. Nu il intereseaza loialitatea lui dar
este in schimb gelos pe orice alt barbat ii priveste sotia.
Intr-o asemenea criza de gelozie inchipuita, o omoara
sugrumand-o pe cea care, fetiscana fiind, si-a parasit lumea pentru el.
Policarp Faranga, tatal sau, e cel care continua sa-l protejeze excesiv pe Puiu, incercand sa-l scape de puscarie, internandu-l intr-un sanatoriu unde un anumit doctor ar fi trebuit sa-i scrie un raport favorabil unei boli psihice.
Si, de aici, incepe de fapt cartea. Talentul incontestabil al lui Rebreanu de a prezenta, prin simple cuvinte, intregul proces prin care trece Puiu in zilele in care sotia sa zacea pe un catafalc asteptand sa fie inmormantata, si dupa, sunt atat de natural scrise incat trec pe langa tine simtaminte puternice, pentru care te intorci din drum la randul dinainte.
Doctorul este insa fostul iubit si promisul Madalinei,
acest statut neajutandu-l prea mult pe Puiu in drumul lui catre nebunie.
Frumos, complex, trist si atat de valoros, romanul lui
Rebreanu a castigat un loc de cinste in topul cartilor mele preferate.
Nu, sper sa nu joc Ciuleandra in mijlocului camerei mele
dintr-un sanatoriu, dar sper sa nu uit cartea asta niciodata.
