Month: August 2018

Am luat cateva carti de la strabunica fiicei mele, ocazie cu care am inceput sa citesc carti publicate in anii `60 -`80. Coperta acestei carti nu m-a atras deloc, am vrut sa o dau, dupa care m-am razgandit. Si bine am facut.

Cartea este o maxima caterinca, chipurile despre o calatorie in timp. De fapt, este o carte despre un colonel stafidit (mumie, adica mort si neingropat) care, tinut in apa la temperatura corpului cateva zile, promite reinvierea.

Am ras mult la cartea asta, am citit cuvinte si sintagme uitate demult si mi-am amintit cum limbajul nostru se schimba probabil din 50 in 50 de ani.

Leon, proaspat reintors dupa cativa ani de munca in ocna, la sare, aduce acasa tot felul de bagaje, cadouri, lucruri ciudate si banii pe care i-a strans cu atata truda, ca sa se poata in sfarsit casatori cu iubirea vietii lui, Clementine. Intr-unul dintre bagaje l-a adus pe amaratul asta, colonelul stafidit, in varsta de 24 de ani. Stafidirea dureaza deja de 46 de ani, Leon vrea neaparat sa incerce sa-l readuca la viata. Dar cand sa-l arate prietenilor si rudelor stranse, trece pe langa stafidit si ii atinge urechea, care cade pe jos. De unde si numele cartii.

Clementine il vede si pe loc se indragosteste. Si de aici s-a dus naiba tot firul epic.

Ca stai, ca ne casatorim mai incolo, ca sa se trezeasca omul, ca sa fie si el la nunta, c-o fi c-o pati, Leon ramane neinsurat pentru moment. Decide sa-l invie pe stafidit, si, culmea, reuseste. Stafiditul e redenumit strigoi. Strigoiul incepe sa-si traiasca viata, sa-si aminteasca cine este, si insista ca frumoasa Clementine este a lui, din tinerete, deci sa faca bine sa se insoare cu el altfel o blesteama. Clementine, firava la minte, moare de frica, isi promite mana strigoiului fost stafidit dar asteapta ca el sa revina cu zestre, ca altfel nu se poate.

Leon continua sa traiasca cu inima franta, nu intelege cum a putut fi atat de idiot incat sa si-o faca cu mana lui.

Una peste alta (bla bla…urmeaza ceva aventuri ale fostului stafidit si e subliniata dragostea lui eterna pentru Napoleon), strigoiul afla in final cum ca inocenta Clementine este de fapt nepoata lui si decide sa i-o lase amaratului de Leon.

Parampampam! Case solved! Cartea e scrisa frumos, usor. Recomand.

Fac ce fac si ajung iarasi la dul Neagu Djuvara. O carte de la care nu am avut asteptari prea mari, ba chiar o puneam la coada cartilor pe care tineam sa le citesc, de ceva vreme. Am luat-o cu mine in concediu si cred ca asta a fost norocul ei 🙂

Daca manualele de istorie ar fi fost scrise in stilul acestei carti, garantez ca mult mai multi copii deveneau interesati si asteptau cu interes maxim respectivele ore, in timpul scolii. Dar nu, istoria pe care noi o invatam la scoala e seaca si profesorii parca se intrec in a ne prinde cu ocaua mica: “in ce an s-a intamplat nu-sh ce?”. Mai oamenilor, perioada poate fi de interes, dar credeti ca retinerea anilor ne fac pe noi sa iubim istoria? Apai nu, ne fac sa o uram, asa cum mi s-a intamplat mie pana sa mai cresc un pic.

Revenind. Cartea este o minunatie. Este placuta, molcoma, prietenoasa si mai cum credeti voi ca nu ar putea fi o carte ce trateaza un subiect istoric. Pe mine m-a transpus in lumea de atunci, la curtile domnilor, printre boieri, in biserica, prin orase, in lumea taranilor si a tiganilor, apoi in vremea razboaielor si a luptelor, a ciumei si a holerei si m-a readus aproape, inspre revolutii, in perioada occidentalizarii, sub rusi.

Gasim fragmente intregi care si astazi ne sunt de capatai, desi credem ca sutele de ani ce au trecut peste noi ar fi trebuit sa ne schimbe. “Taranul roman nu este pornit sistematic impotriva puterii sau impotriva boierilor. Zucker observa: Fiind obisnuit sa fie inselat de cei mai multi dintre cei aflati deasupra lui, se arata neincrezator fata de tot ce vine de la ei si fata de tot ce el nu poate pricepe pe loc […]. Insa am vazut cu ochii mei ca este de ajuns ca stapanul sa se poarte cu dreptate si sa-l apere de hartuielile din afara, ca taranul sa aibe incredere si chiar sa se bucure, cum spune el, ca are un boier. Atunci, va urma sfaturile si se va supune poruncilor mai ceva decat insusi taranul german.” Taranul roman e lenes, pentru ca stie ca cea mai mare parte a muncii lui va fi luata de cei de deasupra lui. Taranul roman vorbeste clar, raspicat, cu grai dulce. Femeia taranului roman e frumoasa, cuminte si harnica. Hainele familiei sunt mereu curate si perfect tesute.

Bibliografia acestei carti este atat de mare incat nu ma mira sa aflu din ea ca, in zona Moldovei, caii nostri erau considerati mult mai buni decat cei ai Europei, caci, chiar daca aratau mai putin frumos, erau de anduranta. Am mai aflat si ca am fost, intr-adevar, unul dintre granarele Europei, pe la 1800, chiar daca poate Ceausescu a preluat sintagma si a transformat-o in planuri cincinale, neincrezatoare.

Am citit pana si cateva retete :), de neobisnuit a fi gasite cand scriitorul trateaza un subiect istoric.

In incheiere, frumoasa, o carte pe care o recomand si de care cred ca avem nevoie toti.