Daca mai tineti minte “Cina cu ficat si inima”, apai, aici a fost cam la fel. Nu e genul meu preferat, dar mi-a fost recomandata cu caldura de colega mea, Raluca, asa ca nu am putut spune nu.
Si bine am facut! Cartea a fost o surpriza pentru mine. “O crima povestita asa cum Picasso picta tablouri”. Exact asa. O tornada de idei si rasturnari de situatii si personaje si momente pe care le consideri cheie, dar nu sunt, si concluzii pe care le consideri finale, dar ele de-abia daca apuca sa te faca sa intelegi inceputul ideii autorului. O nebunie!
Sus si jos si stanga si dreapta si acum dar parca ieri si aici dar parca acolo, parca e un copil care sufera de ADHD. Dar, ca toti copiii, un copil frumos si, mai ales, inteligent. Firul povestii ne invarte in jurul mortii profesorului Wieder, pentru care sunt banuiti mai ales o studenta de-ale lui cu care a lucrat de-a lungul vremii (Laura) si iubitul ei (Richard). Dar nu, de ce sa fie asa de simplu? Lucrurile o iau razna pe masura ce dai paginile cartii. Nu vreau sa va stric surpriza, dar cartea este exact asa cum zice, a oglinzilor. Dar nu a oglinzilor normale, in care te vezi pe tine si pari normal. Nu. A oglinzilor care distorsioneaza si, mai mult decat atat, sunt sparte. Asa ca niciun personaj nu a reusit sa se vada in oglinda, pentru ca oglinda reflecta doar propriile obsesii.
Felicitari, dle Chirovici. Si sotiei dvs, care v-a convins sa continuati sa scrieti.
Si mersi, Blondo, a fost o carte buna 🙂