Month: May 2018

Cand eram studenta am cunoscut unul dintre prietenii mei care, la acel moment, mi-a spus: cea mai frumoasa carte de pe pamant este ea, Un veac de singuratate. Am imprumutat atunci cartea de la el, dar nu am reusit sa citesc prea mult. Aveam multe cursuri, lucram deja cu jumatate de norma si mi s-a parut ca nu ma prinde povestea.

Astazi, am imprumutat-o de la biblioteca, din nou, in speranta ca, dupa atatia ani, o sa o vad cu alti ochi.

Realism magic. “Lucrurile au si ele viata, totul este sa le trezesti sufletul”, zicea tiganul Melchiade. Si mai zicea el ceva interesant in 1967: “Stiinta a desfiintat departarile. Peste putina vreme, omul va putea vedea ceea ce se petrece in orice loc de pe pamant, fara sa iasa macar din casa”. Sa fii fost oare Marquez un vizionar al world wide web, inventat 22 de ani mai tarziu? 🙂

Jose Arcadio Buendia era un intreprinzator. El fusese cel care crease satul in care stateau si pe care il administra cu cea mai mare placere, pana in ziua in care s-a decis sa plece intr-o aventura nebuneasca, absorbit de speculatii himerice. S-a intors repede si a inceput sa-si puna pe picioare familia.

Mi-a fost greu sa citesc cartea fara sa am un arbore genealogic al familiei Buendia langa mine. Mi-a facut-o Gabito :). Sunt multi, cu multe increngaturi. Aproape o hiperbola. O familie care foloseste aceleasi nume, taman pentru a crea confuzie. Avem multi Jose Arcadio si multi Aureliano. Poate pentru a-i transforma in vreun tipar? Poate pentru ca de fapt nici nu conteaza despre cine povesteste?

Se intampla ciudatenii in carte? Da. Rebeca mananca pamant, oamenii sufera de insomnie si uita cuvintele elementare, preotul leviteaza mancand ciocolata, fantome.

Cartea e mai prezenta decat am crezut initial. Nu zice de #metoo, dar Marquez a refuzat in repetate randuri sa accepte un film dupa ea, ducandu-l de nas chiar pe Harvey Weinstein, desi propunerea lui nu suna rau: hai sa filmam toata cartea si sa lansam doar cate un capitol, de maxim 2 minute, in fiecare an, timp de 100 de ani”.

Marquez insista ca e cazul sa continuam sa il asociem pe Jose Arcadio cu bunicul nostru, nu cu Robert Redford sau mai stiu eu ce alt actor. Si mai zice ca literatura e literatura iar cinematografia cinematografie. Filmele sunt limitate, cartile nu.

Blablabla, citesc, citesc, citesc. Ajung intr-un final la ultimul fragment: “Babilonia va fi terminat […] tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna si avea sa ramana pe vecie de nerepetat, caci semintiilor osandite la un veac de singuratate nu le era data o a doua sansa pe pamant.”

Exact asta a si fost. O babilonie de un realism magic.

 

Ok, mai incerc o distopie, sa nu zic ca am incercat doar o data si n-a mers (cu F451). Deschid cartea si….parca citesc comentariile de pe facebook ale generatiei Y. Razdoace, mestouri, chekstii, celavek, babalac….Aflu ulterior ca este un fel de future slang nascut din adaptarea unor cuvinte rusesti. Incerc sa trec peste cuvinte ca sa inteleg esentialul. Reusesc, dar nu cred ca ma fascineaza in vreun fel. Trec peste pagini de o cruzime si violenta cu care eu nu rezonez, dar nu ma las. Continui sa caut in paginile cartii un ceva demn de tinut minte.

Si am gasit, intr-un final, ideea cum ca ai putea face terapie unui agresor prin agresivitate. Nu functioneaza, omul incearca sa se sinucida, nu reuseste si revine la vechile atrocitati.

O carte urata, as spune. Pe care nu vreau sa o tin minte. Inca de pe acum.

Nu mi-a placut. Am imprumutat-o de la biblioteca numai pentru ca sora mea a considerat ca daca nu am citit-o inca, nu stiu nimic. Puteam sa traiesc si fara cartea asta, aia e sigur 🙂

O distopie dintr-un viitor sumbru in care pompierii nu mai sting focurile ci le provoaca, arzand cu precadere carti. Oameni. Amintiri. Montag avea nr. 451 pe casca, pe maneca, pe bidoanele de benzina, pe orice ar fi putut sa-i aminteasca de temperatura la care hartia din care sunt facute cartile ia foc si se mistuie, 451°F.

O mai avem pe sotia ciudata Mildred, pe Cainele Mecanic, a carui memorie poate fi declansata pe baza aminoacizilor, pe fetiscana nebuna Clarisse care umbla noaptea pe afara sa prinda rasaritul soarelui, pe Faber cu care planuieste tot felul de razbunari idioate, doua vecine care discuta despre cum un om cu scaun la cap nu face copii, si daca totusi ii faci, 9 zile din 10 sa stea la scoala iar in cele 4 zile cat sunt acasa sa ii inchidem intr-o camera la televizor, si tot asa.

Nu, nu a fost pentru mine. “Cel mai mare prost e omul care incearca sa agoniseasca putina intelepciune”, zice. Ok. Gata. Inchid. Nu am terminat cartea si sunt ok cu asta.

O cunosc pe Mihaela. Si imi place de ea, de mai bine de 10 ani. Primisem deja de la ea o carte cadou, cu autograf, dar nu era un roman. Era o carte care m-a ajutat la birou, cu ale mele. Cand am aflat ca isi va lansa un roman, mi-am zis: wow, ma bucur pentru ea, sper sa aiba vanzari mari! Dupa, am aflat cum se va numi si ca este o carte politista. Trebuie sa recunosc, nu mi-a placut niciuna dintre vesti. Dar mi-am zis: stai, e Mihaela, trebuie sa mai ai rabdare. Apoi am aflat ca urmeaza lansarea la o librarie, alaturi de mai multi oameni frumosi. M-am bucurat sa-l vad in public pe sotul ei, Viorel, pe care il cunosc tot de o gramada de timp si pe …culmea…una dintre fostele mele sefe, Virginia. Imi zic ca lumea e mica, trebuie sa fac rost de carte.

La birou, am o colega indragostita de romanele politiste, care o cunoaste si ea pe Mihaela, care a cumparat cartea si mi-a imprumutat-o. Am zis sa vad daca imi place, inainte sa decid daca o voi achizitiona si o voi pastra pe veci in mica mea biblioteca.

Nu-mi plac romanele politiste. Dar al Mihaelei parca nu e ca celelalte. Romanul Mihaelei seamana cu o epopee a savorii – umami. Romanul Mihaelei este un “mille- feuilles”. Aluat frantuzesc, sofisticat, fin si migalos, alaturi de crema de vanilie, cu gust misterios. Murki, personajul principal, este inflorit “ca o fondanta de zmeura, cu bucati zemoase de fruct prinse in pasta de zahar pastel”. O bijuterie de zahar, “explozie a simturilor, senzatiilor, sentimentelor”. Un giuvaier. Rotund, perfect. Indragostit pentru prima data. De ea. Mancarea.

Aproape 170 kg de om pasionat de bucatarie, doritor de relatii interumane, fin cunoscator al artei, atras de Alegoriile lui Bruegel. Ghidat de discipolul lui Rubens, iremediabil indragostit de capodopera Alegoria gustului. Ce vrea de la mancare? “Mananca fiindca vrea sa simta si o poate face numai prin gust.” “Face asta pentru ca altfel i se descompune emotia si o lasa ca pe o carcasa goala.”

Murki se foloseste de facebook pentru a atrage in casa lui “victimele”, prin invitatii la masa. Retetele pe care le pregateste ma fac sa-mi fie rusine ca sunt gospodina si mama de atatia ani. Nu-mi vine sa recunosc ca mai am seri in care mananc supa la plic, ca si Doina, politista. Am prieteni care seamana cu Marc Aureliu, politistul, care a imprumutat numele imparatului si filosofului roman, a carui singura lucrare redactata a fost Ta eis heauton (“Către mine însumi” – am citit pe Wikipedia). Nu degeaba 🙂

Cea mai draga mi-a fost “inocenta” batranica cu ochi verzi, Sophie, pe care o intereseaza viata grasanului Murki si iubeste spionajul, pardon, curiozitatea din plictiseala.

Am gasit de toate: sexualitate, homosexualitate, iubire, dorinta, nestapanire, umor, raceala, tristete, frica, singuratate, adevar, minciuna, evitare, implicare, lipsa de prieteni, umor. Am zis deja umor? N-o sa credeti, dar la un moment dat, cand politistul si doctorul legist s-au despartit, intr-o camera plina cu cadavre puse direct pe mesele din inox, citim “si-au strans mainile destul de rece”.

“Ucidem suflete cu buna stiinta, dar suntem pedepsiti numai pentru uciderea trupurilor.”

Am terminat cartea de citit nu pe 14 mai, ci pe 16 mai 2018. Aproape, zic. Si am inteles de ce Mihaela a ales sa dea autografe cu cerneala violet. Nu stiu insa daca, impachetate langa carte, erau fondante. Poate imi spune ea.

Ah, si da, am sa imi cumpar cartea 🙂

P.S: Mi-a raspuns Mihaela, pe facebook, exact ca Murki. Sper sa nu ma invite si la cina 🙂

Nu am cautat neaparat sa o citesc, dar am vazut-o la o colega si am imprumutat-o, mi s-a parut un gest firesc inainte de weekend. Imi planificasem alta carte de citit, dar mi-a placut atat de mult cum arata, mica, rosie, invechita, in coperta ei de la biblioteca, incat nu am rezistat.

Si nu mi-a parut rau. Deloc.

Am ramas in gand cu senzatia de piatra rece, de umezeala, de mirosuri grele si de tristete. Inca sunt inchisa acolo, in manastire, cu Sierva Maria de Todos Los Angeles, crescuta intre sclavi. Mi-am amintit de habotnicia pe care o regasesc in mijlocul unei manastiri, m-a lovit din nou frica celorlalti de a-i sari cuiva in ajutor. Mi-a parut rau de cainele care a muscat-o si care a fost acuzat de turbare. Am suferit alaturi de parintii fetei, inadaptati, singuri in capitolul pe care l-au numit viata. Nu m-am asteptat totusi ca tatal ei sa aiba remuscari. Simteam ca Sierva Maria are o sansa la viata, pana am inteles ca de fapt doreste sa o exorcizeze. Atunci, ceva din mine s-a rupt, odata cu ea. Am renuntat amandoua sa mai speram la ceva bun.

Pana a aparut el, tanarul reprezentant al Bisericii, Cayetano Delaura. De atunci, Sierva Maria a renuntat sa mai fie ciudata, a renuntat sa creada ca nimic bun nu i se mai poate intampla, a inceput sa traiasca, sa simta, sa iubeasca. In acea camera de piatra rece, inumana, urata, mirositoare, dragostea lor atingea cote inimaginabile, necunoscute pana atunci.

As fi preferat sa se termine asa, sa ma lase sa sper ca ea va trai, nestingherita, alaturi de el. Dar nu a fost asa.

Simteam nevoia sa imi notez undeva ce citesc, pentru ca viata e trepidanta si uit. Bine, unele carti raman pentru totdeauna, altele nu. Eu vreau sa ramana toate.

Asa ca m-am gandit sa-mi fac un blog. Al doilea. Dupa mai mult de 10 ani de la primul, care ii este dedicat celei mai importante persoane din viata mea, fiicei mele, Ioana ( ionmic.wordpress.com sau Aventurile unui copil fericit).

Asa ca m-am chinuit sa aleg un nume si sa dau drumul la treaba.

Si iata-ma-s!