Putin mai slaba decat sora ei, Inimi cicatrizate, poate si pentru ca este un roman publicat postum.
Intamplarile continua in sanatoriile prin care trece, insa nu sunt nici pe departe atat de important descrise ca in Inimi cicatrizate. Singura intamplare notabila este construirea relatiei cu daneza logodita, Gerta, careia ii spunea Simpla, si pentru care strabatea, pe ploaie, vant, durere, febra, in carje, cu funicularul, drumul pana la sanatoriul ei.
Gerta il face sa simta pentru prima data gelozia, iar eroul nostru incepe sa aiba niste conversatii filosofice cu el insusi, incercand o bucurie timida la simtirea unei dureri anorganice, cum ar fi gelozia, in defavoarea tuturor durerilor corpului.
Apoi ne doreste sa intelegem ca atunci “Cand umblati pe strada, priviti in urma voastra si veti constata ca in aer nu ramane nimic” sau “Cand taceti dupa ce ati vorbit, in aer nu ramane nimic din ceea ce ati spus”. “In transparenta aceasta mai teribil inchisa ca o celula, ne zbatem si ne topim actiunile”.
Nu stiam ca Max este roman, evreu, din Botosani, din aceeasi generatie cu Eliade. Trebuie sa recunosc ca nu am auzit pana astazi de el. Cartile lui sunt mai degraba autobiografice, care se invart in zona suferintei unei boli cronice cauzate de un virus, TBC osteo-articular.
Romanul se desfasoara in cadrul unui sanatoriu – spital, unde toti bolnavii stau intinsi pe gutiere (un fel de targi cu saltele si roti mari), sunt scosi la plimbare sau dusi pe malul marii din Berck. Emanuel, eroul nostru, ajunge sa isi petreaca aici o perioada de timp pentru incercarea de a fi salvat de durerile de spate care nu-l lasa deloc, parte din vertrebrele lui fiind roase de acest infernal virus.
Este atintit in gutiera, prins intr-un corset de gips ingrozitor de greu, care nu-l lasa nici macar sa se ridice. Tese relatii frumoase cu ceilalti bolnavi si incearca sa traiasca cat de normal posibil, cateodata poate aproape comic, mai ales cand bolnavii prinsi in gips isi doresc sa intretina intre ei relatii sexuale.
Se indragosteste de Solange, bolnava recuperata, cu care isi petrece zile intregi plecati, cu caruta (pe care o conduce tot el, din pozitie orizontala, cu ajutorul unei oglinzi careia ii poate schimba unghiul cu mana sa poata observa strada), prin zona sanatoriului. Creste intre ei o iubire frumoasa, dar suferinda inca de la inceput, condusa aproape exclusiv de o empatie de ambele parti. La un moment dat in timp, Emanuel decide ca Solange e prea mult, ii ofera mereu tot si chiar sunt zile in care nu-si doreste tot, zile in care nu-si doreste nimic sau zile in care nu-si doreste sa o vada. Nu-si exprima vertical simtamintele catre ea, si saraca femeie aproape innebuneste, amenintand cu suiciderea.
Incearca sa iasa din Berck mai devreme, cerand cazare la o vila pe malul marii, in casa unei doamne care are un baiat. Acolo i se pare ca se apropie si mai mult de normalitate, insa pentru cititor, miscarea devine si mai ireala: ce om si-ar lua asupra-i acceptul de a caza un pacient intins pe o targa? De a fi raspunzatoare pentru el, de a-l ajuta sa traiasca? Un strain?
Spre finalul romanului scapa de corsetul de gips, isi recupereaza pielea demult uitata si incepe sa se simta iarasi ca un om. Insa nu reuseste sa se ridice din gutiera, nu ne spune daca a reusit sau nu tratamentul la care a fost supus, chinuitor si inuman. Decide sa paraseasca Berck-ul, urcand cu gutiera intr-un tren spre Geneva.
Recomand, e o dovada clara de acceptare a conditiei vietii, chiar daca ea este nenorocita.
„Realitatea unică şi limitată a fiinţei noastre unice şi limitate seamănă cu un coşmar nocturn din care însă nimeni nu ne trezeşte: «bizara aventură de a fi om» nu este decât această zbatere inutilă în ghearele unei condiţii din care nu există ieşire, cu excepţia unor rare şi pasagere momente de beatitudine, când identitatea noastră este suspendată şi ne ingăduie, ca într-un vis frumos de această dată, să participăm la existenţa esenţială, profundă şi infinită a Marelui Tot; când, cu alte cuvinte, Je est un Autre.”
Nicolae Manolescu
….ceea ce inseamna ca sinele interior este altceva, nedefinit si strain. Variatia eului nostru interior este continua. Gandurile si emotiile sunt, prin natura lor, trecatoare.
Am fost mereu pasionata de Familia Regala Britanica, inca de pe cand Harry era doar un omulet rosu pus sub semnul intrebarii paternitatii sale. Acum (februarie 2024) cand tatal Charles a ajuns in sfarsit rege (de Camilla nu vreau sa comentez nimic, doar ca ramane la fel de rea si la batranete), dupa o viata de asteptat, citesc stirea ca a fost diagnosticat cu cancer. M-am panicat, stiind ca eu inca nu am citit cartea lui Harry, si chiar as vrea sa inteleg totul intr-un context foarte larg, nu sa iau in calcul numai stirile de la palat, care evident, sunt gandite cu 10 capete si rescrise de sute de ori.
Asa ca imi amintesc ca vecina mea a intrat in posesia cartii acum un an, asa ca o cer imprumut pentru o citire. Am devorat-o. Nu pentru ca e scrisa cu un stil aparte, nu pentru ca este in engleza, ci pentru ca omuletul a scris-o simplu, ca pe un jurnal, ocolind cat se poate toate cele rele (sa se spele).
Evident ca este o doar “his side of the story”, dar oare nu asa este pentru toti? Nu toti traim doar povestea noastra?
Pare la inceput a fi un copil rasfatat, insa pana la final ajung sa inteleg o parte mai mare din el. “Copilul problema” care ne-a fost vandut la stiri nu zic ca nu exista, zic doar ca era un adolescent britanic normal, care a luptat cu tot sufletul lui sa nu se alinieze cutumelor princiare, ca sa-si razbune mama ucisa intr-un accident auto, de la care intelesese deja ca e extrem de greu sa fii printesa.
Moartea mamei i-a condus si ii conduce inca intreaga viata, este o obsesie peste care nu poate trece, ani la rand a asteptat-o sa se reintoarca, crezand ca ea nu a plecat dintre ei, doar s-a ascuns intr-un loc bun pentru ea unde traieste in sfarsit fericita. Moartea mamei l-a aruncat intr-o lume trista, neagra, din care nu a iesit inca si din care poate nu va iesi niciodata. Toate amagirile altora referitoare la el au plecat de la o frustrare condusa de moartea mamei, dar niciunul din familie nu a considerat ca el ar trebui sa fie tratat special din acest punct de vedere si ajutat mai mult decat restul supravietuitorilor.
Nu-si vorbeste de rau familia, este doar cateodata dezamagit de ei, de lipsa lor de suport si intelegere. Nu am regasit in carte lucruri extreme, de neinteles, de nefacut in familii atat de inalte. Isi recunoaste cu sinceritate toate greselile, toate cutumele cu care traieste, fara a se chinui sa si le explice intr-un fel.
Are regrete. Si asta m-a facut sa fiu si mai empatica cu el, desi poate ca eu as fi decis altfel.
Regreta Anglia, lumea si familia lui. Regreta plecarea. Dar isi iubeste familia directa si se hraneste cu fericirea lor.
Toata plecare din familia regala a fost condusa exclusiv de ura deloc de neglijat pe care a construit-o impotriva presei britanice. Nu a avut puterea sa ii lase sa abereze si a devenit absolut obsedat de orice comentariu (chiar si online, unde chiar e aiurea sa te astepti sa nu gasesti foarte multa ura), pierde ore in sir luand urma oricarei stiri negative despre Meghan.
O sotie americanca, crescuta diferit si avand valori diferite de britanici, nu avea cum sa nu fie ciudata in alegeri, raspunsuri sau reactii. Peste asta, inteleg ca vine si un caracter instabil al ei plus o rautate sau nepasare vizibila, asa ca pachetul complet le-a fost oferit pe tava de Harry tuturor. Dar nu este o scuza a unei natiuni sa se comporte ca o soacra veritabila.
Recomand, o carte pentru cultura noastra generala, insirata intr-un numar mare de pagini. Nu va va plictisi.
Pai nu banuiam eu bine dupa ce am citit Benoni ca Rosa va reveni in bratele lui?
Ce m-a enervat insa la culme este ca imi doream nespus ca povestitorul sa fie Rosa, sa inteleg si eu o data pentru totdeauna cum gandeste. Dar ar fi fost prea simplu pentru Knut Hamsun, asa ca s-a gandit sa ne introduca un personaj nou, un student, Parelius, care-si baga coada peste tot si devine ochiul critic al tuturor celorlalte personaje. Vesnic indragostit de Rosa.
Apare si baroneasa, fiica lui Mack, peersonaj ciudat si greu de inteles, rautacioasa.
Rosa se casatoreste cu Benoni si fac un baiat, desi niciodata nu mi se pare ca s-a dedicat intru totul sotului ei. Traieste o trauma cumplita cand afla ca fostul sot de fapt nu murise, ci doar fusese alungat cu bani de catre Mack, insa intalnirea cu el o face sa inteleaga ca el nu ii impartaseste grija incomensurabila.
Benoni ramane putred de bogat, desi pe parcurs mai pierde din avere, din cauza lui Mack. Lucrurile insa intra pe fagasul normal si romanul se termina intr-o nota relativ pozitiva, cu botezul celui mic.
