Continui seria cartilor de calatorie imprumutate de la Cristina. Ma imprietenesc cu Mihai si Doyle, eroul si in acelasi timp autorul cartii si motorul lui, un BMW F650 GS Dakar. Mihai pleaca pana in Mongolia si inapoi, si “vinde kilometri” la pretul de 50 EUR pentru 500 km, bani pe care ii foloseste pentru benzina.
In schimbul lor, aduce cate o piatra pentru fiecare nanel care a donat 50 EUR si scrie cartea sub forma unor scrisori adresate acelorasi oameni. Ca sa fie si putin marketing, lipeste pe parbrizul motorului stickere mici, rotunde, cu numele fiecarui cumparator de km.
Cartea m-a cucerit de la prima pagina. Mihai este un tip relaxat, care spune lucrurilor pe nume. Nu se chinuie sa faca literatura, el scrie. Scrie ce vede, aude si simte. Si scrie exact cum ar vorbi. Ceea ce ma atrage. Nu e frate cu Creanga, dar e suficient de linistitor.
Mihai e si fotograf. De aceea cartea lui este cu atat mai cool. Si il iubeste pe Doyle. Atat il iubeste pe Doyle, de parca l-a crescut sub pielea lui. Si Doyle il iubeste pe el, clar, altfel de unde atata rabdare 🙂
In poveste mai apare Marcel. Marcel este cel care se ocupa ca cei doi sa nu se rataceasca. Marcel nu e mereu ascultat, desi e mereu auzit. Dar Marcel il face pe Mihai sa se simta mai confortabil. Marcel e GPS-ul calatoriei.
Nu vreau sa calatoresc si eu ca Mihai. Sa stai atatea ore in sa, in ploaie, in soare, in vant, in praf, in ce-o fi….pana si Mihai vorbeste de tabaceala si morcovi. Apai pe mine cred ca m-ar cunoaste toate rudele sotului daca as incepe sa ma plang de diverse dureri. Apoi, cazarile lui dubioase pe la tot felul de moteluri, cafenele sau ce-or fi, cu paturi tari de lemn cu bai pe hol, cu dusuri reci in capat de scara, sau prin iurte care miros a capete fierte de capra, well….not my style at all.
In schimb pozele, peisajele, mirosul de pamant dimineata, apusurile de soare, iarba verde, cirezile de animale de pe marginea drumului, da, si eu as fi vrut sa le vad/simt/fotografiez.
Admir curajul omului: de a face singur drumul asta de cateva mii de km. Si nu il condamn pentru frica pe care a avut-o toata calatoria: sa nu ii fure cineva motorul 🙂 . Nici nu vreau sa stiu cum ar fi fost sa se fi intamplat asa.
Una peste alta, calatorind cu Mihai a fost relaxant, pentru mine, dar greu, pentru el. Si, inainte sa termin cartea, ne-am “intalnit” pe autostrada. Veneam amandoi la Bucuresti. Eu, acasa, el, catre stabilirea unei alte aventuri, poate.
Bravo, Mihai, felicitari pentru curaj!
