Month: January 2019

Am cautat o carte care sa imi descrie un alt loc pe care nu l-am vazut niciodata, si am gasit-o pe fetita Nieve Guerra si jurnalul ei despre ea si despre Cuba. Am inceput cand ea avea opt ani, si atat am suferit in prima parte a cartii ca nu mai doream sa o deschid. “Jurnalul copilariei” nu este nici pe departe vesel, inocent si roz ca o fondanta frumoasa si aromata. Este negru, rosu si tipator. Este o fetita cu parintii despartiti, o mama artista si usor lunatica si un tata betiv, gelos si invidios pe fosta sotie ca a reusit sa-si refaca viata cu un expat suedez, Fausto. Are o camera speciala in care ii tine pozele si face vraji cu ace infipte intr-o papusa de material textil, toate indreptate impotriva bietei femei. Nieve, cu un nume (“zapada”) pe care si-l uraste sincer in calduroasa Cuba, dar pe care cumva il iubeste pentru ca l-a primit de la mama ei, tot ce poate fi mai frumos in viata. O iubeste cu toata fiinta pe mica artista, ii accepta toate nebuniile si nicio secunda nu o desconsidera.

Cu tatal insa este o alta poveste. Face orice sa o ia pe Nieve cu el, si reuseste. Si asa aflu si eu cum e sa fii batuta in fiecare zi de un parinte betiv, cum e sa nu ai mancare si sa supravietuiesti cu apa cu zahar, ce inseamna frica si la ce decizii poate duce ea, cum e bine ca pe ranile deschise sa pui alcool sau spirt in ideea ca se vor inchide mai repede……..si astea vazute toate prin ochi de copil. Prea mult, cel putin pentru mine. Nu mai vreau sa retin nimic din prima parte a cartii (cu exceptia faptului ca orice personaj binevoitor ajunge in viata ei, in cel mai scurt timp pleaca – mai ales afara din tara, in USA -), asa ca rasuflu usurata cand ajung la a doua parte.

“Jurnalul adolescentei” schimba complet, cel putin in mintea mea, firul povestirilor. Incep sa respir din nou si sa apreciez arta cu care este scris romanul. Suntem in anii 80, inca influentati de liderul regimului comunist cubanez, Che Guevara, care lupta impotriva imperialismului american. (o fictiune fiind, Che este prezentat ca fiind inca in viata, desi nu mai era viu din`68) Ajunsa la liceu, Nieve traieste intre interdictie si ceea ce este obligatoriu. Supravietuieste unui regim crunt dintr-o tabara militara, face dragoste cu un barbat cu cel putin 20 de ani mai mare ca ea (aluzie la fostul sot al scriitoarei, oare?) si asteapta la infinit sa poata parasi Cuba pentru USA, acolo unde toti se duc. Intamplarile de peste zi vin valuri valuri peste tine, dar ma tin bine si reusesc sa ajung cu Nieve la capatul cartii, acolo unde ea, incercata amarnic de o viata cruda, incearca sa fuga din Cuba inotand prin marea rece, intr-o zi in care a inceput sa cada putina zapada. Nu a reusit si a ramas acolo, in Cuba, “condamnata la nemiscare vesnica”.

Azi, in ziare: When we ask Wendy Guerra to take us somewhere in Havana that means something to her, she suggests the Museo Nacional De Bellas Artes, specifically the wing that houses the museum’s collection of art from the 1980s and ’90s. “My biggest influence comes from the visual arts,” she explains. She stops in front of one work, a painting by her ex-husband Humberto Castro, who came to prominence in the 1980s Cuban art scene and subsequently moved to Paris and now lives in Miami. He is one of those who left.

Trebuie sa recunosc ca titlul este intrigant. Unul dintre motivele alegerii cartii.

Totul se intampla in Persia, pe vremea Marilor Selgiucizi. Lumea orientala pentru mine, desi citesc cat pot de multe despre ei, continua sa fie un mister.

Coranul cel putin, l-am studiat ca pe un curs de facultate, e tot subliniat si completat cu intrebari fara raspuns. Nu inteleg ura impotriva altor oameni (evrei, daca raman la Coran), nu inteleg scarba cu care isi trateaza femeile, “sfaturile” cu care sunt invatati sa isi conduca viata, lucrurile pe care daca nu le fac vor ajunge cu siguranta, dupa moarte, unde nu trebuie. Not ok….

Revenin la carte. Imi place, nu zic nu. M-a tinut in priza.  Omar Khayyam, intrat in cel de-al 41-lea an al vietii, este eroul principal al romanului. Omar a fost poet, matematician, filosof si astronom persan. Roxane, “sotia” sa, isi petrecea mare parte din zi in Gradina Femeilor, partea de casa unde el nu avea voie sa intre. Nu stie la inceput cum sa ii spuna ca va trebui sa plece la Isfahan (centrul lumii, jumatatea lumii, centrul Iranului, oras simbolic), dupa sahul Malik, unde isi petrecuse iarna, si ca ea ar trebui sa vina cu el, fiind o calatorie lunga, nepermitandu-si sa o lase singura acasa. Roxane refuza initial, dar atacul unui fals calugar o convinge in final ca trebuie sa plece. Impreuna cu doi dintre prietenii lui aduna cateva camile, cativa oameni, soldati si o calauza si incep drumul. La primul caravanserai (han) intreaga echipa este macelarita. Omar ramane insa viu, impreuna cu sotia si cei doi prieteni, si se hotarasc sa calatoreasca mai departe in noua formula.

Ziua incepe brutal (cum altfel?), cu un baiat rapit de niste razboinici din bratele bunicii sale. Nu e deloc ceva iesit din comun, se pare ca asa considera orientalii ca fac razboinici adevarati din baieti. Lunadu-i cu forta de langa familii si crescandu-i intr-un loc vitreg, antrenandu-i.  Ajung in pustiul de sare, unde lucrurile se complica. Sunt urmariti, calatoria e foarte grea, e cald si peste tot e sare, decid sa se odihneasca ziua si sa calatoreasca noaptea. Nu scapa de urmaritori. Roxane considera ca e momentul sa-i explice “sotului” ei ca ar fi cazul sa incerce sa-si schimbe atitudinea, sa nu se mai considere batran si intelept, sa nu mai incerce sa citeasca in stele si sa gaseasca ceva ce nimeni nu a gasit pana acum.

Cartea e presarata ici colo de diverse simboluri, lucru care o face mai pretioasa decat altele care doar povestesc intamplari. Convorbirea ulcioarelor din capitolul 5 este magica. Lasat sa astepte intr-un magazin de ulcioare, Omar incepe diverse discutii cu viu-coloratele ulcioare, personalizandu-le, ascultand raspunsurile lor si nemultumirile legate de olar pana intr-acolo incat, desi nu avea nevoie de niciun blid, comanda un ulcior pentru “sotia” lui, pe care sa i-l dea plin de trandafiri.

Asistam la o masa. In sfarsit, de cand astept! Foarte rar in carti, mai ales in cele vechi, gasesti descrieri ale meselor sau felurilor de mancare servite. In afara de niste pahare baute printr-un han, mai nimic. Servesc fierturile de carne cu linguri de baga (carapace testoasa), alaturi de salate, branza de oaie si paine. Apoi li se aduce un batal (berbec castrat) tocat, prajit si umplut cu buruieni, apoi porumbei si alte pasari fierte, fripte si umplute cu orez, date puternic cu mirodenii. La sfarsit au fost serviti cu khusfak (un fel de sirop cu caise). (V-am spus ca, in general, in timp ce citesc povestiri din diverse tari, ascult si muzica traditionala din tara respectiva? Nici nu stiti cum a mers cu masa asta! Parca eram in cort cu Omar 🙂 ).

Facusera iarasi rost de 5 oameni care sa ii insoteasca pana la Isfahan, dar, in dimineata urmatoarei zile, nu mai gasisera pe nimeni iar pe nisip era desenata o sageata catre inapoi. Au refuzat sa se simta iarasi intimidati si au continuat drumul, chiar pe cel mare, cunoscut de toti. Nu calareau mai mult de 6 ore, pentru ca atat rezista Roxane, se opreau seara si faceau un foc in jurul caruia Roxane spunea povesti. Povesti! Ce natie de oameni suntem noi? Nu avem rabdare sa le spunem povesti copiilor nostri, dar noua! Pacat. Sub cerul instelat, Omar ii aminti ca ar trebui sa se vada constelatia dragonului, deosebit de iubita de chinezi. “Oricine vede in oglindita in stelele nesfarsite limitarea lumii”.

“Se poate insa ca la un moment dat necercetatul sa i se revele omului. Prin meditatie. Prin gandire. Prin intelegere. Ba si prin calcul, comparatie.” Omar si Roxane isi petreceau mare parte din zi discutand unul cu altul, patrunzand enigme, urmarind stele.

Ajung in sfarsit la Isfahan. Incearca sa se casatoreasca, pentru ca “barbatii fara femeile lor sunt intotdeauna doar jumatate de oameni”. Totul in Isfahan se intampla atat de repede incat nici nu stiu ce sa povestesc mai intai. Subiectul principal este atins si il salveaza, intr-adevar, pe sultan. Momentele aici sunt presarate iarasi de foarte multe simboluri, ganduri, idei, astfel incat cred ca nici nu mai conteaza actiunea propriu-zisa a cartii, ci mai degraba invatamintele din ea.

In final, pot spune ca este o vorba despre o calatorie initiatica a lui Omar. N-a fost rea deloc.