Aflu cu stupoare ca orice mica frica a nostra este, in final, despre frica noastra de moarte. Si cum reusim sa acomodam aceasta frica in noi tine de cat de bine traim. Asa ca m-am apucat de cartea asta, despre moarte.

Am mai citit Yalom si mi-a placut, Plansul lui Nietzsche. Dar asta nu prea m-a dat pe spate. Adicatelea, am gasit, clar, idei bune in ea, dar e scrisa americanesc asa, pentru semi-retarzi si ma lasa rece astfel de carti, cand o idee e spusa in 15 feluri pana intelege idiotul ce ai vrut sa zici.

Am aflat ca in mitologia greaca (de nesuportat pentru mine) erau doi gemeni, Thanatos si Hypnos, moartea si somnul 🙂

“Cu cat ti-ai trait mai putin viata, cu atat anxietatea in fata mortii este mai mare. Cu cat mai mare este esecul de a trai o viata implinita, cu atat mai mult te vei teme de moarte”. Nietzsche zice – consuma-ti viata si mori la timpul potrivit. Nu-i rau. Epicur ne spune ca preocuparile legate de moarte nu sunt constiente in cazul celor mai multi indivizi, dar pot fi deduse din manifestari mascate: religiozitate excesiva, acumularea obsesiva de avere, vanatoarea oarba de putere si onoruri, fiecare oferind o versiune contrafacuta a nemuririi. Si ca sufletul e muritor si piere o data cu trupul. Ca nu e viata dupa moarte. “De ce sa ne temem de moarte, cand n-o putem percepe niciodata?” Moartea si “eu” nu pot coexista.

Starea noastra de nefiinta dupa moarte este egala cu cea de dinainte de a ne fi nascut. Ne temem atat de mult de a doua groapa de intuneric si aproape deloc de prima. Efemeritatea e vesnica. Trebuie sa lasam ceva in urma, ceva din experienta noastra de viata, o urma, o mostra de intelepciune, indrumare, virtute, consolare, care sa fie transmise celorlalti. Asa ne putem transforma groaza in satisfactie.

Cauta un mod de a trai care sa nu acumuleze regrete. Devino ceea ce esti. Nu uita ca singuratatea mareste considerabil angoasa mortii. Si nu exista ajutor mai mare in fata mortii decat simpla prezenta a unei alte persoane. Si da, clar, nu poti sa iei cu tine dupa moarte nimic din ceea ce ai primit in aceasta viata, ci numai ceea ce ai daruit.

As vrea sa incep prin a transmite ca mi se pare aproape ofensator sa scoti pe piata o carte despre al carei scriitor sa nu spui NIMIC. E pacat de orice sa nu ii oferi cezarului ce-i al cezarului. Cine e cartea? Scriitorul! Clar! Am ajuns sa oferim ofrande mai degraba traducatorului decat autorului. Trist.

Spun asta pentru ca dupa primele 3-4 pagini m-am intrebat: cine e Claire North? Da-i si cauta, la finalul cartii, pe coperta, la inceput, peste tot….nimic! Am ajuns la marele web, unde am aflat ca e un nume de “stilou” al scriitoarei britanice pentru copii si adulti si literatura SF, Catherine Webb. A scris si sub pseudonimul Kate Griffin. Acum, nu ca zic, dar ma gandesc la cata frica are saraca Catherine sa-si publice operele sub numele ei real. Pacat, cartea care mi-a cazut mie in mana este foarte frumoasa si merita apreciata impreuna cu autoarea ei, londoneza.

Alegoria mortii mi-a picat atat de bine, n-aveti idee. Il avem in prim plan pe Harry August care isi traieste vietile una dupa alta, atat de multe cate poate, fara sa uite nimic si fara sa-si doreasca sa nu-si aminteasca viata anterioara in urmatoarea. Din aceasta cauza, se numea “kālacakra”, persoana care stie totul (o veche traditie care combina mitologia cu istoria, prin care evenimente istorice reale devin o alegorie pentru drama spirituala in interiorul unei persoane). Sau mnemonic, care nu uita niciodata. Si face parte din uroborani (sarpele care isi inghite propria coada – de cele mai multe ori acesta simbolizeaza unitatea primordiala, ciclul nesfarsit al timpului si al universului, sau viata eterna).

Eh, si Harry al nostru se naste de 15 ori pana sa rezolve una dintre cele mai importante probleme ale sale, si anume eliminarea altui “kālacakra”, Vincent, care intelesese ca daca isi tortureaza “colegii de trai” ca sa afle locul in care acestia s-au nascut prima oara, poate influenta pierderea sarcinii respective si, astfel, opri urmatoarele lor vieti de cunoscatori, astfel incat sa ramana cat mai putini. In afara rolului de tortionar, Vincent isi imbuna vietile vanzand sau speculand fiecare viata cu detalii foarte importante politice si economice, stiintifice si de orice alta natura, care ii aducea un trai indestulat in viata curenta.

Mi-a placut de Harry, zau daca nu. Si de ideea cartii. O recomand!

Simona GOŞU a publicat proza scurta iar in 2020 a debutat cu volumul de povestiri Fragil (Polirom), care a castigat numeroase premii.

Asa ca am decis sa o citesc si eu, insa nu am inceput cu Fragil, ci cu Stela, primul ei roman care, ulterior, a fost dramatizat si pus in scena la Teatrul Nottara din Bucuresti. Stela este o fosta contabila care, din pacate, a ajuns sa fie menajera pe la diverse familii bucurestene. Este un roman de familie (cu accent pus pe casa pierduta) si de identitate (a ei, mamei, femeii, sotiei).

Stela nu iese in evidenta cu nimic, este rezultatul situatiei politice prin care a trecut si trece tara noastra, cu roluri asociate aleator, cu presiuni infinite de nerecunoastere si devalorificare. Insusi sotul Mircea se intreaba deseori ce-o avea Stela, ce nu ii convine, de ce se schimba atat de des.

Desi Stela are deja spre 50 de ani, surpriza romanului, pentru mine, a fost cand, trecand de dialogul omniprezent al lecturii, am observat schimbarea de mentalitate, rejectarea rolurilor impuse, reanalizarea mai ales a rolului de mama, cu o fiica pierduta in alta tara, mutata definitiv, si cu lovitura dramatica de la sfarsit, aceea ca fiul ei este homosexual. Nu te-ai mai fi asteptat sa se schimbe ceva intr-o femeie matura, dar Stela nu vorbeste degeaba cu clientii ei, ea chiar aude ce i se spune, tine minte povestile de viata, le deruleaza in minte pana adoarme si invata necontenit din ele.

La un moment dat ma plictisisem si decisesem ca poate nu voi termina cartea, insa m-a prin spre final transformarea psihologica a Stelei, mai ales in legatura cu fiica Lacramioara. Mi-a reamintit cu tristete cate mame de-ale noastre n-au fost pregatite sa fie mame, deloc. Si cum multe dintre ele au plecat deja de pe aceasta lume, nestiind acest amanunt traumatizant pentru fii si fiicele lor.

Bravo Simona, am sa te mai citesc!

“47 de povestiri despre zonele cele mai stranii ale pasiunilor, pornind de la documente particulare din secolul al 18, in special scrisori, plangeri, procese, testamente ori simple liste de obiecte. 47 de modele narative.”

Imi place Doina si scrisul ei mistic, mult mult. Insa aceasta carticica a fost cumparata doar pentru efortul mare depus de ea pentru a culege aceste 47 de povestioare, marea lor majoritate plangeri catre Alecu Moruzi, care era pasionat in a le rezolva. Mai ales pe cele cu iz de “dragoste neinteleasa”.

Felicitari, Doina si mai ales, multumesc pentru ilustratiile excelente care iti insotesc cartea.

Bai baiete, ce sa zic….daca ai langa tine omul potrivit sa te ghideze in calatoria asta de descoperire a stramosilor si a ce ti-au lasat ei mostenire, este incredibil, absolut incredibil, cata informatie ai in subconstient de care habar nu aveai. Daca ti se pun intrebarile corecte, in mai multe feluri, in mai multe zile, afli ce nici oamenii dinaintea ta nu stiau ca puteau cunoaste vreodata.

Tineti aproape de ai vostri. Schimbati ce puteti schimba ca mostenire mai putin placuta si tineti capul sus pentru tot ce ati primit mai bun de la stramosii vostri.

Mama mea, din pacate, a plecat dintre noi la jumatatea lui 2024. Ne-a pregatit cat a putut, cu mine insa nu i-a reusit. Si am ramas furioasa. Am tinut cu tot dinadinsul sa stiu de ce. Si am aflat. Cartea asta te transpune acolo unde poate nu-ti mai doreai sa ajungi, sa diseci tot ce a fost, sa rupi in bucatele mai mici ca sa poti digera, acum, adult, ce nu ai putut digera copil fiind.

Cum sa le intelegem, acceptam si gestionam – Christophe Andre, François Lelord

Christophe Andre si François Lelord sunt psihiatrii si psihoterapeuti (mai rar, de obicei sunt fie intr-un fel fie intr-altul) si descriu in cartea aceasta cam pe fiecare dintre noi. Treaba ta e doar sa intelegi la care boala psihica atasezi ce cunoscut si, cel mai important, unde te regasesti tu, ca sa stii naiba cum sa te faci bine. Daca vrei, evident!

Pentru ca din cand in cand mai cazi in pacat si trebuie sa iti revii pana nu e prea tarziu, trebuie sa mai investesti ceva timp si in a te intelege, vedea, ajuta, ierta etc.

Cartea de mai sus incearca sa te convinga ca trebuie sa iti dezvolti noi trasee neuronale facand alte lucrusoare in fiecare zi, pentru a incerca sa minimizezi impulsurile electrice care trec mereu, din obisnuinta, prin vechile trasee neuronale (frica, adictii etc).

Recomand pentru cei care doresc sa se schimbe putintel si sa mai zambeasca duminica.

Nici nu stiu cum sau de unde sa incep sa-mi notez gandurile despre aceasta opera, lucrare muzicala, teatru liric, cu un mesaj clar transmis preponderent prin…..ORICE iti poti imagina pe lumea asta si ORICE vreodata nu te-ai gandit sa verbalizezi.

Norocul cartii e ca il cunosc personal pe Telespan si pe cateaua lui minunata Geta, moarta acum. Ca am vorbit impreuna si am ras impreuna si am mancat impreuna si cunoscandu-l, i-am dat mai multe sanse cartii asteia decat mi-ar fi permis mie vreodata educatia.

Mahalaua cartii asteia a intrecut-o demult pe Cimitirul. Aia e DEX pe langa Autonomie.

La lansare, ca fusai si-acolo sa-l vad pe preamaritul si validatul deja scriitor contemporan mie (nu-sh de ce ti-e inca frica de lipsa validarii, Adriane), am aflat povesti frumoase despre cum a fost scrisa cartea si cat de repede a trebuit scrisa (mbine, i-a luat cam 11 ani sa se convinga ca poate din nou), despre cum copertile sunt facute de niste doamne foarte dragute, una cu faina buna de trei 0-uri si alta cu o imbinare perfecta aproape de ce gasesti in cartea asta.

Si tot la lansare l-am cunoscut pe urmasul Getei in inima lui Telespan, care n-a vazut prea multe inca, pare inocent.

Firul epic mi se pare magistral, eu sunt Cristos si m-a internat mama la nebuni. Faza aparitiei Cristos-ului in viata cetateanului cumsecade o afli de-abia la sfarsit si este cu adevarat spumoasa. In rest, ups, downs, psihologie presarata, terapie de ceva vreme, o lista de melodii pe Youtube din care am furat mandra cateva, “o tavaleala universala pe anxietate”, o ura crunta pe mama, un tata care nu exista, practic, “nu am avut de nicaieri un model de barbatie, nici macar un gram”, o relatie cel putin dubioasa cu psihiatrul Andrei – sau poate nu, poate doar un clasic transfer erotic intre cei doi – si multe ganduri si cugetari intre pacienti si medici sau intre pacienti si atat.

ATAT mi-a fost si mie cu ea. Unii ar putea zice ca e scarboasa, altii ca e scrisa pentru femei singure, altii ca urla a frustrare sexuala si dam vina pe traumele noastra facute de parintii nostri traumatizati, oricum ar fi, am inchis ochii la cateva pagini sa nu vomit si eu si am declarat la final: Bravo, mah, Telespane!

O recomand, dar doar celor care semneaza ca vor sa citeasca ALTFEL.

Hai sa traiesti!

Ileana ma incanta din nou cu romanul ei despre Sabina, lucratoare a Securitatii. Povestile despre institutie, vazute dinauntru si viata dusa de Sabina sun stindardul institutiei te tine cu sufletul la gura pana la sfarsitul romanului.

“Sătulul nu-i crede flămândului. Bogatul nu-i crede săracului. Sănătosulnu-i crede bolnavului. Tânărul nu-i crede bătrânului. Nişte adevăruri elementare, iar constatările lor – exprimate prin truisme,cum sunt toate observaţiile asupra rădăcinilor vieţii – dacă nu faci pesofisticatul şi nu te pretinzi filosof. Scuturi omul de ceea ce-a acumulat prineducaţie sau prin efort propriu şi la ce ajungi? Tot la scheletul despodobit dezorzoanele sociale, dintre care unele sunt necesare unei convieţuiri civilizate,ajunse reguli fără de care lumea ar fi un şi mai mare haos decât cel în carevieţuim. Despuiat de lustrul social, omul arată ca o femeie demachiată, cuobrazul boţit, abia trezită din somn.”

Stilul inconfundabil in care scrie aceasta remarcabila doamna scriitoare este ca o cascada rece intr-o zi caniculara de vara olteneasca. Relaxare pura.

Gasesti in cartea asta tot ce tine de viata, atinge aproape toate problemele unei familii normale, cu divorturi si iubiri neimpartasite si copii care nu te doresc de parinte si mame care mor, functii care dauneaza vietii sociale si prietenii cateodata dubioase, doar de dragul de a fi bine – toate traite aproape in cea mai neagra epoca a contemporaneitatii – comunismul, trecand prin aprigii ani 84-89 ai “glaciatiunii comuniste”.

Recomand cu caldura! (Aia pe care nu o aveam in apartamente pe vremea aia)