Trebuie sa recunosc cu mana pe inima ca habar nu avea ca Erskine Caldwell este un scriitor atat de mare, de teapa lui Hemigway sau John Steinbeck.
Imi zic ca trebuie sa gasesc ceva bun atunci in romanul asta, si incep sa-l citesc cu cea mai mare curiozitate. Nu m-a dezamagit nicio clipa.
Pensionara Jenny tine sub acoperisul ei, cu chirie, o fosta profesoara decazuta, Betty si un pitic circar, Veasey, cu care din cand in cand se mai retrage in camera ei, Pe principiul “sunt exact asa cum ma vedeti si daca nu va place, nu va uitati”, Jenny lupta pentru convingerile ei si nu sufera de rusinea faimei neplacute cu care ea si casa ei sunt etichetate.
Ne loveste apoi foarte tare segregationismul si misoginismul. In fata lor insa Jenny ramane neclintita si desi cateodata ii spui chiar tu “opreste-te, femeie, ca o sa mori de mana lor” continui sa crezi in ea pana la capat. Ramane amarata fara casa careia barbatii ii dau foc, insa nu renunta nicio clipa la crezul ei si iese invingatoare, chiar daca a nimanui.