respirintrepagini

Am fost dusa de manuta la film de fiica mea cea mare. Apoi m-a pus sa il mai vad si acasa inca o data. I-am indragit pe copiii astia deosebiti inca de atunci. Sunt magici, prinsi asa intr-o bucla a timpului in ziua de 3 septembrie 1940. Asa ca de aici pana la a dori sa citesc cartea a fost doar un pas. Pe care nu l-am regretat. Am sorbit cartea, pur si simplu. Fiind scrisa special pentru pici, are un ritm alert, neplictisitor, te agita, te face sa te intrebi, te tine in priza pana la sfarsitul capitolului, cand ti-e somn, dar nu, mai dai o pagina, mai citesti un capitol. Cartea are printre pagini si fotografii, pe baza carora cred ca autorul si-a creat personajele. Ca sa nu iesi din priza, la sfarsit ne este precizat ca “toate imaginile din carte sunt fotografii autentice”.

Seria Miss Peregrine se concentreaza pe curiozitati, oameni (adesea copii) cu trasaturi sau abilitati fizice ciudate. Pentru a le proteja de lume, copiii se gasesc adesea sub ingrijirea unui matriarh, numit ymbrine (cum ar fi Miss Peregrine), in cadrul sanctuarului unei bucle temporale. Copiii sunt vesnic in pericol si trebuie sa  se fereasca nu numai de oamenii care iitrateaza ca niste ciudatenii de la circ, ci mai ales de elemente mai intunecate: strigoi si suflete-pustii, care ii vaneaza peste tot.

Recomand.

O carte plina de umor despre o intamplare trista: ultimele 100 de zile ale unui italian de aproximativ 40 de ani, infidel, care afla ca sufera de cancer.

Nici nu stii cum e mai bine. Sa te bucuri de viata cu tot ce inseamna ea sau sa mori sanatos?

Mi-a placut.

Mi-am dorit cartea asta de dragul motanului portocaliu. Nu am aflat din carte daca era portocaliu sau nu si nici nu am citit prea multe despre el. Este o carte prea usoara, fara substanta, care ridica un semn de intrebare asupra legaturilor evidente dintre diversele intamplari prin care treci de-a lungul vietii, si cum nu putea exista o intamplare daca nu o preceda cealalta.

Nu am reusit sa termin cartea.

M-am apucat de carte sperand sa aflu detalii despre Che. Nu am reusit sa obtin decat detalii despre sotia lui, pe care nu simteam neaparat nevoia sa le cunosc. Am inchis cartea si am trecut la urmatoarea.

Un catel cu o viata complicata, cu mai multi stapani iubitori. Gasit de un baietel impreuna cu fratii lui, pitici, intr-un sac legat la gura pe un canal, ajunge intr-un final sa traiasca impreuna cu ultimul lui stapan pe o barca :). Catelul este un ogar iubitor, frumos si calm, pasionat de alergari.

O care usoara, pentru copii.

Dupa “Un barbat pe nume Ove”, am zis sa ma mai relaxez putin cu un alt olandez, de data aceasta cu Hendrik, care are 83 de ani si 1/4 si uraste din toata inima mosii. Culmea, este institutionalizat intr-un camin de batrani, care are mai multe etaje cu garsoniere in care fiecare isi poate aduce de acasa mobila si tablouri si orice altceva doreste. La parter, este binecunoscuta sala de intalniri/mese/discutii/stiri etc, unde se intalnesc mereu si discuta diversele probleme despre care aud sau le vad la televizor.

Este o carte relaxanta, usor de citit, vesela si plina de intamplari la care nu te-ai fi gandit ca le poti trai, mai ales la peste 80 de ani.

Hendrik scriitorul are acum 85 de ani. Multi inainte!

Am cautat o carte care sa imi descrie un alt loc pe care nu l-am vazut niciodata, si am gasit-o pe fetita Nieve Guerra si jurnalul ei despre ea si despre Cuba. Am inceput cand ea avea opt ani, si atat am suferit in prima parte a cartii ca nu mai doream sa o deschid. “Jurnalul copilariei” nu este nici pe departe vesel, inocent si roz ca o fondanta frumoasa si aromata. Este negru, rosu si tipator. Este o fetita cu parintii despartiti, o mama artista si usor lunatica si un tata betiv, gelos si invidios pe fosta sotie ca a reusit sa-si refaca viata cu un expat suedez, Fausto. Are o camera speciala in care ii tine pozele si face vraji cu ace infipte intr-o papusa de material textil, toate indreptate impotriva bietei femei. Nieve, cu un nume (“zapada”) pe care si-l uraste sincer in calduroasa Cuba, dar pe care cumva il iubeste pentru ca l-a primit de la mama ei, tot ce poate fi mai frumos in viata. O iubeste cu toata fiinta pe mica artista, ii accepta toate nebuniile si nicio secunda nu o desconsidera.

Cu tatal insa este o alta poveste. Face orice sa o ia pe Nieve cu el, si reuseste. Si asa aflu si eu cum e sa fii batuta in fiecare zi de un parinte betiv, cum e sa nu ai mancare si sa supravietuiesti cu apa cu zahar, ce inseamna frica si la ce decizii poate duce ea, cum e bine ca pe ranile deschise sa pui alcool sau spirt in ideea ca se vor inchide mai repede……..si astea vazute toate prin ochi de copil. Prea mult, cel putin pentru mine. Nu mai vreau sa retin nimic din prima parte a cartii (cu exceptia faptului ca orice personaj binevoitor ajunge in viata ei, in cel mai scurt timp pleaca – mai ales afara din tara, in USA -), asa ca rasuflu usurata cand ajung la a doua parte.

“Jurnalul adolescentei” schimba complet, cel putin in mintea mea, firul povestirilor. Incep sa respir din nou si sa apreciez arta cu care este scris romanul. Suntem in anii 80, inca influentati de liderul regimului comunist cubanez, Che Guevara, care lupta impotriva imperialismului american. (o fictiune fiind, Che este prezentat ca fiind inca in viata, desi nu mai era viu din`68) Ajunsa la liceu, Nieve traieste intre interdictie si ceea ce este obligatoriu. Supravietuieste unui regim crunt dintr-o tabara militara, face dragoste cu un barbat cu cel putin 20 de ani mai mare ca ea (aluzie la fostul sot al scriitoarei, oare?) si asteapta la infinit sa poata parasi Cuba pentru USA, acolo unde toti se duc. Intamplarile de peste zi vin valuri valuri peste tine, dar ma tin bine si reusesc sa ajung cu Nieve la capatul cartii, acolo unde ea, incercata amarnic de o viata cruda, incearca sa fuga din Cuba inotand prin marea rece, intr-o zi in care a inceput sa cada putina zapada. Nu a reusit si a ramas acolo, in Cuba, “condamnata la nemiscare vesnica”.

Azi, in ziare: When we ask Wendy Guerra to take us somewhere in Havana that means something to her, she suggests the Museo Nacional De Bellas Artes, specifically the wing that houses the museum’s collection of art from the 1980s and ’90s. “My biggest influence comes from the visual arts,” she explains. She stops in front of one work, a painting by her ex-husband Humberto Castro, who came to prominence in the 1980s Cuban art scene and subsequently moved to Paris and now lives in Miami. He is one of those who left.

Trebuie sa recunosc ca titlul este intrigant. Unul dintre motivele alegerii cartii.

Totul se intampla in Persia, pe vremea Marilor Selgiucizi. Lumea orientala pentru mine, desi citesc cat pot de multe despre ei, continua sa fie un mister.

Coranul cel putin, l-am studiat ca pe un curs de facultate, e tot subliniat si completat cu intrebari fara raspuns. Nu inteleg ura impotriva altor oameni (evrei, daca raman la Coran), nu inteleg scarba cu care isi trateaza femeile, “sfaturile” cu care sunt invatati sa isi conduca viata, lucrurile pe care daca nu le fac vor ajunge cu siguranta, dupa moarte, unde nu trebuie. Not ok….

Revenin la carte. Imi place, nu zic nu. M-a tinut in priza.  Omar Khayyam, intrat in cel de-al 41-lea an al vietii, este eroul principal al romanului. Omar a fost poet, matematician, filosof si astronom persan. Roxane, “sotia” sa, isi petrecea mare parte din zi in Gradina Femeilor, partea de casa unde el nu avea voie sa intre. Nu stie la inceput cum sa ii spuna ca va trebui sa plece la Isfahan (centrul lumii, jumatatea lumii, centrul Iranului, oras simbolic), dupa sahul Malik, unde isi petrecuse iarna, si ca ea ar trebui sa vina cu el, fiind o calatorie lunga, nepermitandu-si sa o lase singura acasa. Roxane refuza initial, dar atacul unui fals calugar o convinge in final ca trebuie sa plece. Impreuna cu doi dintre prietenii lui aduna cateva camile, cativa oameni, soldati si o calauza si incep drumul. La primul caravanserai (han) intreaga echipa este macelarita. Omar ramane insa viu, impreuna cu sotia si cei doi prieteni, si se hotarasc sa calatoreasca mai departe in noua formula.

Ziua incepe brutal (cum altfel?), cu un baiat rapit de niste razboinici din bratele bunicii sale. Nu e deloc ceva iesit din comun, se pare ca asa considera orientalii ca fac razboinici adevarati din baieti. Lunadu-i cu forta de langa familii si crescandu-i intr-un loc vitreg, antrenandu-i.  Ajung in pustiul de sare, unde lucrurile se complica. Sunt urmariti, calatoria e foarte grea, e cald si peste tot e sare, decid sa se odihneasca ziua si sa calatoreasca noaptea. Nu scapa de urmaritori. Roxane considera ca e momentul sa-i explice “sotului” ei ca ar fi cazul sa incerce sa-si schimbe atitudinea, sa nu se mai considere batran si intelept, sa nu mai incerce sa citeasca in stele si sa gaseasca ceva ce nimeni nu a gasit pana acum.

Cartea e presarata ici colo de diverse simboluri, lucru care o face mai pretioasa decat altele care doar povestesc intamplari. Convorbirea ulcioarelor din capitolul 5 este magica. Lasat sa astepte intr-un magazin de ulcioare, Omar incepe diverse discutii cu viu-coloratele ulcioare, personalizandu-le, ascultand raspunsurile lor si nemultumirile legate de olar pana intr-acolo incat, desi nu avea nevoie de niciun blid, comanda un ulcior pentru “sotia” lui, pe care sa i-l dea plin de trandafiri.

Asistam la o masa. In sfarsit, de cand astept! Foarte rar in carti, mai ales in cele vechi, gasesti descrieri ale meselor sau felurilor de mancare servite. In afara de niste pahare baute printr-un han, mai nimic. Servesc fierturile de carne cu linguri de baga (carapace testoasa), alaturi de salate, branza de oaie si paine. Apoi li se aduce un batal (berbec castrat) tocat, prajit si umplut cu buruieni, apoi porumbei si alte pasari fierte, fripte si umplute cu orez, date puternic cu mirodenii. La sfarsit au fost serviti cu khusfak (un fel de sirop cu caise). (V-am spus ca, in general, in timp ce citesc povestiri din diverse tari, ascult si muzica traditionala din tara respectiva? Nici nu stiti cum a mers cu masa asta! Parca eram in cort cu Omar 🙂 ).

Facusera iarasi rost de 5 oameni care sa ii insoteasca pana la Isfahan, dar, in dimineata urmatoarei zile, nu mai gasisera pe nimeni iar pe nisip era desenata o sageata catre inapoi. Au refuzat sa se simta iarasi intimidati si au continuat drumul, chiar pe cel mare, cunoscut de toti. Nu calareau mai mult de 6 ore, pentru ca atat rezista Roxane, se opreau seara si faceau un foc in jurul caruia Roxane spunea povesti. Povesti! Ce natie de oameni suntem noi? Nu avem rabdare sa le spunem povesti copiilor nostri, dar noua! Pacat. Sub cerul instelat, Omar ii aminti ca ar trebui sa se vada constelatia dragonului, deosebit de iubita de chinezi. “Oricine vede in oglindita in stelele nesfarsite limitarea lumii”.

“Se poate insa ca la un moment dat necercetatul sa i se revele omului. Prin meditatie. Prin gandire. Prin intelegere. Ba si prin calcul, comparatie.” Omar si Roxane isi petreceau mare parte din zi discutand unul cu altul, patrunzand enigme, urmarind stele.

Ajung in sfarsit la Isfahan. Incearca sa se casatoreasca, pentru ca “barbatii fara femeile lor sunt intotdeauna doar jumatate de oameni”. Totul in Isfahan se intampla atat de repede incat nici nu stiu ce sa povestesc mai intai. Subiectul principal este atins si il salveaza, intr-adevar, pe sultan. Momentele aici sunt presarate iarasi de foarte multe simboluri, ganduri, idei, astfel incat cred ca nici nu mai conteaza actiunea propriu-zisa a cartii, ci mai degraba invatamintele din ea.

In final, pot spune ca este o vorba despre o calatorie initiatica a lui Omar. N-a fost rea deloc.

Nu-mi plac in general scriitorii asiatici. Am tot incercat si sunt atat de tristi incat ma deprima. Am zis totusi sa mai incerc, macar cateva carti, inainte de a inchide de tot capitolul.

Incep prin a citi de Ba Jin. Nu este numele lui real, gasesc cateva poze pe google si imi devine drag. Un fel de soricel de biblioteca, nascut din parinti intelectuali. Incep sa citesc si despre carte: trista, evident, o drama tesuta in jurul relatiei soacra-nora-fiu/sot bun dar slab de inger/amant.

Bun, imi zic, cat poate sa fie de rau? Povesti de genul acesta am mai citit/vazut de 1000 de ori. Ma astept insa sa gasesc ceva nou aici, numai datorita departarii de tara noastra. Cu asta in traista, plec la drum! (cu asta si cu un semn de carte mega mega trist pe care cei de la Bookster s-au decis sa-l printeze, desenat de una dintre cititoarele lor. Am zis ca s-a potrivit la tanc.)

O carte gri, intunecoasa, umeda si rece ca o dimineata geroasa de iarna, daca iesi afara la 04:30. Vesnicul triunghi sot – sotie – soacra, intretinut de un sot care nu are puterea si maturitatea de a intelege lumea, asa cum e ea. O iubeste neconditionat pe sotia lui, care il insala cu directorul bancii unde lucreaza. Fabrica in care lucreaza el plateste foarte prost, banca in care lucreaza ea plateste mai bine. Totusi, diferentele dintre cei doi soti sunt izbitoare: el, palid, imbracat saracacios, serios si preocupat de grijile familiei si de-a dreptul disperat sa nu-si piarda sotia, ea, fardata vesel si imbracata colorat si petrecand seri la dans impreuna cu prietenii ei. Soacra, ca soacra, sa nu cumva sa-i raneasca cineva puisorul, de parca puisorul nu e deja cocos si se raneste singur prin deciziile proaste pe care le ia. Si de ce cocosul se comporta ca un puisor? Apoi fix din cauza ei, a soacrei. Orice mi-ar zice mie oricine.

Si mai trist in carte este ca fiul lor, de 13-14 ani, este aproape absent din viata lor. Aici soacra se transforma in bunica, si parca ii sade mai bine. E singura careia ii pasa de el, mai mult sau mai putin. Cred ca ma doare mai tare ca ea, sotia, nu-si creste copilul, decat ca tot ea, sotia, isi insala sotul.

Si peste toate astea planeaza razboiul, care ii ameninta non stop si care ii obliga sa se gandeasca serios sa paraseasca regiunea. Sotia aproape ca are viitorul rezolvat, directorul de banca o iubeste si o vrea cu el departe. Ea refuza (culmea!, nu m-as fi asteptat, la ce lipsa de calitati morale a demonstrat pana in punctul asta). Sotul devine bolnav, probabil pneumonie/TBC, scuipa sange, se taraste la munca sa ia un avans sa-i cumpere ei un tort, pentru ziua ei. Ea il ameninta cu divortul, “nu mai pot cu mama ta!”, ii cere sa nu mai traiasca impreuna cu ea. El? Va asteptati la un raspuns de cocos? “Da, iubirea mea, sigur, ii caut mamei o alta casa?” Nu. El a raspuns ca un puisor. “Draga mea, incearca sa uiti, o sa treaca”. Iar mama, infruntata acasa, spune “sa plece ea! Iti aduc eu alta mai buna”. Nu mai zic nimic…..

El isi pierde slujba. Ea pleaca pentru cel putin 1 an in alta regiune, cu directorul bancii. La plecare il saruta patimas, “Tare as vrea sa iau si eu boala ta. Astfel n-ar mai trebui sa plec”. Deci iubire, pe undeva, mai e. Schingiuita, dar vie. Incepe intre ei o corespondenta trista. Ea ii trimite lunar bani. El se simte mai bine si e reprimit in fabrica. Apoi colegii fac o scrisoare prin care ii cer sa nu mai manance la cantina, sa vina acasa, pentru ca altfel ii imbolnaveste pe toti.

In oras izbucneste holera. Japonezii capituleaza, apare o raza de soare. Sotul insa se simte din ce in ce mai rau. Mama il ingrijeste disperata. Dupa doua zile de refuz al mancarii, ii scrie alandala pe coperta unei carti (pentru ca nu mai putea vorbi), “DOARE”. Nu vreau sa stiu ce era in sufletul ei. “Nu putea muri, pentru ca nu mai avea inca viata in el”. Dar totusi moare. In aceeasi zi in care orasul sarbatorea victoria.

 

 

 

Nu ma pot abtine. O data la cateva carti ma intorc la el. De data asta am spus sa nu mai fie o carte neaparat istorica, asa ca am luat “Amintiri din pribegie”. Si Neagu m-a asigurat inca din prefata ca nu e cazul “Cititorule! Nu astepta de la mine un studiu istoric despre diaspora pricinuita de al Doilea Razboi Mondial si de instalarea regimului comunist in Romania!”. Si totusi…

Inca din primele pagini o cunosc pe Aleksandra Kollontai, sustinatoare a marxismului si, ulterior, comunista. Apar de-a lungul cartii foarte multe personaje intrigante, multi contemporani mie, altii cu urmasi contemporani mie. Nu as vrea sa intru in partea politica/istorica/diplomatica/de spionaj/tortionari/si ce-o mai fi pe acolo, a cartii.

As vrea sa amintesc aici numai umanul. Indragostit nebuneste de sotia sa, la un moment dat se opreste un pic si recunoaste problemele pe care viata sa profesionala le creeaza: e foarte greu sa vii acasa, zice el, si sa nu poti sa vorbesti despre nimic, iar convorbirile cu sotia ta sa se rezume numai la viata fiicei tale si la ce a facut ea azi la birou. Cu toate astea, de ziua ei cand fusese invitat in oras, a spus ca nu poate si prefera sa nu, pentru ca este foarte trist din cauza unor vesti mai putin bune din tara….Sotia lui incepe sa-si caute propria fericire, in seara cu pricina nemaiajungand la cina preparata de el special pentru ea…

(stiati ca Radio Europa Libera era finantat partial de CIA?)

Cu ajutorul sotiei (care lucra pentru Crucea Rosie) ajunge sa isi petreaca peste 20 de ani pe “continentul negru”, in Niger. Sunt cazati intr-o casa construita special pentru europenii din administratie, cat se poate de umbroasa. In casa aveau neaparat un “baiat” care se ocupa de cele ale casei, facea piata, servea ceaiul, gatea si multe altele.

Job-ul ii tinea pe amandoi suficient de departe de casa, el fiind acum consilier diplomatic și juridic al Ministerului Afacerilor Straine din Niger si, concomitent, profesor de drept international si de istorie economica, la Universitatea din Niamey. Si de aici incolo totul incepe sa ma plictiseasca. As fi vrut, sincer, sa termin cartea, dar nu am gasit in ea ceea ce cautam 🙂

Poate data viitoare, cand o sa fiu mai mare.