A fost o carte citita dintr-o maxima curiozitate. Albinele pentru mine sunt atat de complexe incat probabil oricat ai citi despre ele, nu apuci sa stii nici jumatate.
Romanul a fost foarte mediatizat vara aceasta si, poate de aceea, am avut asteptari mult prea mari de la el. Ii dau un 6 spre 7. Ideea de la care pleaca este frumoasa, romanul e scris in 3 dimensiuni temporale: Anglia 1852, SUA 2007 si China 2098. Initial, am crezut ca voi citi un SF: “fiecare floare trebuia polenizata cu micuta pensula din pene de gaina, de la gaini crescute tocmai in acest scop […] asemenea unor pasari mult prea mari, ne balansam pe cate o creanga fiecare […] ni se scadea salariul daca foloseam mult prea repede polenul din cutie”. Tao, China, George, SUA si William, Anglia, sunt legati intre ei, mai mult sau mai putin, de albine.
Am asteptat toata cartea ca aceasta legatura intre ei, intr-un final, sa fie wow. Dar n-a fost. Ce a dainuit de-a lungul generatiilor de la Wiliam la Tao a fost doar un roman, Apicultorul Orb. Ok….
William se chinuie sa construiasca un nou tip de stup (sa renunte la cel din paie), George ingrijeste albine si Tao polenizeaza pomi fructiferi, dupa disparitia albinelor in 1980, din cauza stropirii intensive a copacilor.
Luate separat, capitolele nu sunt deloc rele. Dar, cu tot respectul, superficiale. Desi autoarea e norvegiana, carte e putin…americaneasca.