O surpriza, as zice. Nu-mi amintesc pe unde am citit cum ca ar fi pacat sa nu citesc cartea. Si-am citit-o.
Un pic dura in limbaj, dar inghitibila. Scrisa usurel, incetisor, cu chef de un pahar de vin rosu si o lumanare aprinsa. Prezinta Bucurestiul studentesc din anii `90, satul romanesc si orasul de provincie. In functie de varsta pe care o ai, te regasesti sporadic in carte, fara doar si poate. Si razi, razi mult. Imi trebuia o carte care sa ma faca sa rad. Mi se pare ca iti trebuie ceva talent, zic, sa-l faci pe cititor sa rada.
Asa ca felicitari, Liviu Iancu, mie mi-a placut cartea ta!