Emile este diagnosticat cu Alzheimer precoce la 26 de ani, i se spune ca va muri in aproximativ 2 ani asa ca decide sa plece cu rulota intr-o calatorie in Pirinei cu oricina va raspunde anuntului bizar de invitatie postat de el.
Ii raspunde Joanne, fata cu palarie neagra cu boruri largi si aventura incepe. Pe carari de munti, prin luminisuri de padure si prin parcari de rulote, Emile si Joanne incep sa se cunoasca unul pe celalalt. Intr-un pat de spital unde s-a trezit brusc, neamintinudu-si cum a ajuns acolo, Joanne intelege ca nu are niciun drept legal sa decida ceva pentru Emile, daca i se intampla ceva, ba mai mult, poate fi data in judecata ca se afla cu un bolnav care nu poate lua singur decizii in aceasta calatorie bizara. Asa ca fug din spital si se hotarasc sa se casatoareasca, ca sa-si poata continua calatoria, insa fara un domiciliu stabil de minim 30 de zile oriunde altundeva in afara adresei de domiciliu sau resedinta nu ii poate casatori nimeni. Se stabilesc asadar intr-un sat pitoresc, Eus, pentru o luna.
In noaptea nuntii se decid sa joace Monopoly iar cine pica la inchisoare este obligat sa raspunda la o intrebare ca sa poata iesi, in speranta ca asa se vor cunoaste mai bine. Si asa aflu, fix in mijlocul cartii, de ce se numeste “Tot albastrul cerului” – din cauza lui Tom Blue, un baietel cu nevoi speciale, care statea mereu si se uita la cer ore intregi, apoi picta foarte multe picturi exclusiv cu albastru, pe care apoi le mototolea si le arunca la cos. Asa ca acum si Joanne se uita la cer si spera ca intr-o zi el sa gaseasca exact nuanta de albastru care il va face fericit. Si ca se vor reintalni. Iar Emile incepe sa creada ca Joanne este un simbol al sperantei in inima unui taram al dezolarii.
Apoi incep sa inteleaga ca poate nu albastrul il obseda sau miscarile de pe cer in sine. Ci poate doar imensitatea si profunzimea pe care le sugera. Si, incercand sa reproduca imensitatea pe foi, incercand sa patrunda misterul imensitatii, sa-l reprezinte, sa-l recreeze….nu-i iesea, mototolea foile si incerca din nou.
Joanne il invata pe Emile sa savureze o prajitura. Textura, gust, imagine orice. Sa observe. Doar sa observe. Sa nu judece nimic. Poate fix un fel de meditatie constienta, contemplativa? Sa observi clipa prezenta si sa intelegi cum aceste detalii exterioare se rasfrang in interiorul tau.
Emile raspunde telefonului lui Joanne si apuca sa discute cu Leon cat sa afle ca Tom Blue a fost de fapt fiul lor autist, care a murit inecat sub grija lui Leon…traumele ei incep sa iasa la suprafata, dar nu apucam prea mult sa ne concentram pe ele pentru ca Emile incepe sa se simta din ce in ce mai rau, isi pierde memoria foarte des, devine agresiv, nu o mai recunoaste pe Joanne si sfarseste crezand cu tarie ca e mama lui.
Singura promisiune cu care Joanne pleaca din toata aventura cu Emile este ca, acolo sus, va avea grija de Tom Blue.
O carte draguta, de citit repede.