Am cautat o carte care sa imi descrie un alt loc pe care nu l-am vazut niciodata, si am gasit-o pe fetita Nieve Guerra si jurnalul ei despre ea si despre Cuba. Am inceput cand ea avea opt ani, si atat am suferit in prima parte a cartii ca nu mai doream sa o deschid. “Jurnalul copilariei” nu este nici pe departe vesel, inocent si roz ca o fondanta frumoasa si aromata. Este negru, rosu si tipator. Este o fetita cu parintii despartiti, o mama artista si usor lunatica si un tata betiv, gelos si invidios pe fosta sotie ca a reusit sa-si refaca viata cu un expat suedez, Fausto. Are o camera speciala in care ii tine pozele si face vraji cu ace infipte intr-o papusa de material textil, toate indreptate impotriva bietei femei. Nieve, cu un nume (“zapada”) pe care si-l uraste sincer in calduroasa Cuba, dar pe care cumva il iubeste pentru ca l-a primit de la mama ei, tot ce poate fi mai frumos in viata. O iubeste cu toata fiinta pe mica artista, ii accepta toate nebuniile si nicio secunda nu o desconsidera.
Cu tatal insa este o alta poveste. Face orice sa o ia pe Nieve cu el, si reuseste. Si asa aflu si eu cum e sa fii batuta in fiecare zi de un parinte betiv, cum e sa nu ai mancare si sa supravietuiesti cu apa cu zahar, ce inseamna frica si la ce decizii poate duce ea, cum e bine ca pe ranile deschise sa pui alcool sau spirt in ideea ca se vor inchide mai repede……..si astea vazute toate prin ochi de copil. Prea mult, cel putin pentru mine. Nu mai vreau sa retin nimic din prima parte a cartii (cu exceptia faptului ca orice personaj binevoitor ajunge in viata ei, in cel mai scurt timp pleaca – mai ales afara din tara, in USA -), asa ca rasuflu usurata cand ajung la a doua parte.
“Jurnalul adolescentei” schimba complet, cel putin in mintea mea, firul povestirilor. Incep sa respir din nou si sa apreciez arta cu care este scris romanul. Suntem in anii 80, inca influentati de liderul regimului comunist cubanez, Che Guevara, care lupta impotriva imperialismului american. (o fictiune fiind, Che este prezentat ca fiind inca in viata, desi nu mai era viu din`68) Ajunsa la liceu, Nieve traieste intre interdictie si ceea ce este obligatoriu. Supravietuieste unui regim crunt dintr-o tabara militara, face dragoste cu un barbat cu cel putin 20 de ani mai mare ca ea (aluzie la fostul sot al scriitoarei, oare?) si asteapta la infinit sa poata parasi Cuba pentru USA, acolo unde toti se duc. Intamplarile de peste zi vin valuri valuri peste tine, dar ma tin bine si reusesc sa ajung cu Nieve la capatul cartii, acolo unde ea, incercata amarnic de o viata cruda, incearca sa fuga din Cuba inotand prin marea rece, intr-o zi in care a inceput sa cada putina zapada. Nu a reusit si a ramas acolo, in Cuba, “condamnata la nemiscare vesnica”.
Azi, in ziare: When we ask Wendy Guerra to take us somewhere in Havana that means something to her, she suggests the Museo Nacional De Bellas Artes, specifically the wing that houses the museum’s collection of art from the 1980s and ’90s. “My biggest influence comes from the visual arts,” she explains. She stops in front of one work, a painting by her ex-husband Humberto Castro, who came to prominence in the 1980s Cuban art scene and subsequently moved to Paris and now lives in Miami. He is one of those who left.