Ursuletul Winnie Puh – A. A. Milne

Fetele mele au participat amandoua la un concurs de la Bookster, desenand 2 semne de carte. Al Sofiei a luat mai multe voturi si cei de la Bookster m-au rasplatit cu o carte surpriza. A fost o surpriza asa de mare! Winnie e personajul meu preferat de desene animate.

Am citit cartea intr-o suflare, am sorbit randurile, m-am bucurat, am fost inocenta iarasi ai am vazut lumea cu alti ochi. Recomand!

“Ursuletul Winnie traia intr-o padure singur-singurel, sub numele de Sanders.

-Ce inseamna “sub numele de”? a intrebat Cristopher Robin.

-Inseamna ca avea numele scris deasupra usii de la intrare cu litere mari de aur si ca traia sub el.”

Omul care vedea dincolo de chipuri – Eric Emanuel Schmidt

Imi place Eric si chiar saptamana viitoare va veni in Bucuresti pentru lansarea acestei carti, plus o piesa de teatru dupa o alta carte de-a lui. Asa ca am inceput convinsa ca va fi bine. Nu a fost atat de bine pe cat imi imaginasem.

Jurnalistul Augustin, sarac lipit pamantului, supravietuieste unui atentat terorist din Charleroi si devine martor cheie. Vede pe ici pe colo fantomite, se inhaiteaza o perioada cu fratele teroristului si tot asa, pana cand intr-un final devine un semi-erou.

Hm.

Un an bun – Peter Mayle

M-am oprit la o benzinarie in drum spre munte, in teambuilding, si mi-a placut coperta acestei carti. Aveam in program si o degustare de vinuri, asa ca a picat la tanc.

O carte foarte usoara, despre o povestioara a unui mostenitor de casa veche, frantuzeasca, cu multa vie. Nu pot sa ii dau nota mare, dar de citit in masina a fost perfecta.

Omul cu urechea rupta – Edmond About

Am luat cateva carti de la strabunica fiicei mele, ocazie cu care am inceput sa citesc carti publicate in anii `60 -`80. Coperta acestei carti nu m-a atras deloc, am vrut sa o dau, dupa care m-am razgandit. Si bine am facut.

Cartea este o maxima caterinca, chipurile despre o calatorie in timp. De fapt, este o carte despre un colonel stafidit (mumie, adica mort si neingropat) care, tinut in apa la temperatura corpului cateva zile, promite reinvierea.

Am ras mult la cartea asta, am citit cuvinte si sintagme uitate demult si mi-am amintit cum limbajul nostru se schimba probabil din 50 in 50 de ani.

Leon, proaspat reintors dupa cativa ani de munca in ocna, la sare, aduce acasa tot felul de bagaje, cadouri, lucruri ciudate si banii pe care i-a strans cu atata truda, ca sa se poata in sfarsit casatori cu iubirea vietii lui, Clementine. Intr-unul dintre bagaje l-a adus pe amaratul asta, colonelul stafidit, in varsta de 24 de ani. Stafidirea dureaza deja de 46 de ani, Leon vrea neaparat sa incerce sa-l readuca la viata. Dar cand sa-l arate prietenilor si rudelor stranse, trece pe langa stafidit si ii atinge urechea, care cade pe jos. De unde si numele cartii.

Clementine il vede si pe loc se indragosteste. Si de aici s-a dus naiba tot firul epic.

Ca stai, ca ne casatorim mai incolo, ca sa se trezeasca omul, ca sa fie si el la nunta, c-o fi c-o pati, Leon ramane neinsurat pentru moment. Decide sa-l invie pe stafidit, si, culmea, reuseste. Stafiditul e redenumit strigoi. Strigoiul incepe sa-si traiasca viata, sa-si aminteasca cine este, si insista ca frumoasa Clementine este a lui, din tinerete, deci sa faca bine sa se insoare cu el altfel o blesteama. Clementine, firava la minte, moare de frica, isi promite mana strigoiului fost stafidit dar asteapta ca el sa revina cu zestre, ca altfel nu se poate.

Leon continua sa traiasca cu inima franta, nu intelege cum a putut fi atat de idiot incat sa si-o faca cu mana lui.

Una peste alta (bla bla…urmeaza ceva aventuri ale fostului stafidit si e subliniata dragostea lui eterna pentru Napoleon), strigoiul afla in final cum ca inocenta Clementine este de fapt nepoata lui si decide sa i-o lase amaratului de Leon.

Parampampam! Case solved! Cartea e scrisa frumos, usor. Recomand.

Intre Orient si Occident – Neagu Djuvara

Fac ce fac si ajung iarasi la dul Neagu Djuvara. O carte de la care nu am avut asteptari prea mari, ba chiar o puneam la coada cartilor pe care tineam sa le citesc, de ceva vreme. Am luat-o cu mine in concediu si cred ca asta a fost norocul ei 🙂

Daca manualele de istorie ar fi fost scrise in stilul acestei carti, garantez ca mult mai multi copii deveneau interesati si asteptau cu interes maxim respectivele ore, in timpul scolii. Dar nu, istoria pe care noi o invatam la scoala e seaca si profesorii parca se intrec in a ne prinde cu ocaua mica: “in ce an s-a intamplat nu-sh ce?”. Mai oamenilor, perioada poate fi de interes, dar credeti ca retinerea anilor ne fac pe noi sa iubim istoria? Apai nu, ne fac sa o uram, asa cum mi s-a intamplat mie pana sa mai cresc un pic.

Revenind. Cartea este o minunatie. Este placuta, molcoma, prietenoasa si mai cum credeti voi ca nu ar putea fi o carte ce trateaza un subiect istoric. Pe mine m-a transpus in lumea de atunci, la curtile domnilor, printre boieri, in biserica, prin orase, in lumea taranilor si a tiganilor, apoi in vremea razboaielor si a luptelor, a ciumei si a holerei si m-a readus aproape, inspre revolutii, in perioada occidentalizarii, sub rusi.

Gasim fragmente intregi care si astazi ne sunt de capatai, desi credem ca sutele de ani ce au trecut peste noi ar fi trebuit sa ne schimbe. “Taranul roman nu este pornit sistematic impotriva puterii sau impotriva boierilor. Zucker observa: Fiind obisnuit sa fie inselat de cei mai multi dintre cei aflati deasupra lui, se arata neincrezator fata de tot ce vine de la ei si fata de tot ce el nu poate pricepe pe loc […]. Insa am vazut cu ochii mei ca este de ajuns ca stapanul sa se poarte cu dreptate si sa-l apere de hartuielile din afara, ca taranul sa aibe incredere si chiar sa se bucure, cum spune el, ca are un boier. Atunci, va urma sfaturile si se va supune poruncilor mai ceva decat insusi taranul german.” Taranul roman e lenes, pentru ca stie ca cea mai mare parte a muncii lui va fi luata de cei de deasupra lui. Taranul roman vorbeste clar, raspicat, cu grai dulce. Femeia taranului roman e frumoasa, cuminte si harnica. Hainele familiei sunt mereu curate si perfect tesute.

Bibliografia acestei carti este atat de mare incat nu ma mira sa aflu din ea ca, in zona Moldovei, caii nostri erau considerati mult mai buni decat cei ai Europei, caci, chiar daca aratau mai putin frumos, erau de anduranta. Am mai aflat si ca am fost, intr-adevar, unul dintre granarele Europei, pe la 1800, chiar daca poate Ceausescu a preluat sintagma si a transformat-o in planuri cincinale, neincrezatoare.

Am citit pana si cateva retete :), de neobisnuit a fi gasite cand scriitorul trateaza un subiect istoric.

In incheiere, frumoasa, o carte pe care o recomand si de care cred ca avem nevoie toti.

 

Vand kilometri – Mihai Barbu

Continui seria cartilor de calatorie imprumutate de la Cristina. Ma imprietenesc cu Mihai si Doyle, eroul si in acelasi timp autorul cartii si motorul lui, un BMW F650 GS Dakar. Mihai pleaca pana in Mongolia si inapoi, si “vinde kilometri” la pretul de 50 EUR pentru 500 km, bani pe care ii foloseste pentru benzina.

In schimbul lor, aduce cate o piatra pentru fiecare nanel care a donat 50 EUR si scrie cartea sub forma unor scrisori adresate acelorasi oameni. Ca sa fie si putin marketing, lipeste pe parbrizul motorului stickere mici, rotunde, cu numele fiecarui cumparator de km.

Cartea m-a cucerit de la prima pagina. Mihai este un tip relaxat, care spune lucrurilor pe nume. Nu se chinuie sa faca literatura, el scrie. Scrie ce vede, aude si simte. Si scrie exact cum ar vorbi. Ceea ce ma atrage. Nu e frate cu Creanga, dar e suficient de linistitor.

Mihai e si fotograf. De aceea cartea lui este cu atat mai cool. Si il iubeste pe Doyle. Atat il iubeste pe Doyle, de parca l-a crescut sub pielea lui. Si Doyle il iubeste pe el, clar, altfel de unde atata rabdare 🙂

In poveste mai apare Marcel. Marcel este cel care se ocupa ca cei doi sa nu se rataceasca. Marcel nu e mereu ascultat, desi e mereu auzit. Dar Marcel il face pe Mihai sa se simta mai confortabil. Marcel e GPS-ul calatoriei.

Nu vreau sa calatoresc si eu ca Mihai. Sa stai atatea ore in sa, in ploaie, in soare, in vant, in praf, in ce-o fi….pana si Mihai vorbeste de tabaceala si morcovi. Apai pe mine cred ca m-ar cunoaste toate rudele sotului daca as incepe sa ma plang de diverse dureri. Apoi, cazarile lui dubioase pe la tot felul de moteluri, cafenele sau ce-or fi, cu paturi tari de lemn cu bai pe hol, cu dusuri reci in capat de scara, sau prin iurte care miros a capete fierte de capra, well….not my style at all.

In schimb pozele, peisajele, mirosul de pamant dimineata, apusurile de soare, iarba verde, cirezile de animale de pe marginea drumului, da, si eu as fi vrut sa le vad/simt/fotografiez.

Admir curajul omului: de a face singur drumul asta de cateva mii de km. Si nu il condamn pentru frica pe care a avut-o toata calatoria: sa nu ii fure cineva motorul 🙂 . Nici nu vreau sa stiu cum ar fi fost sa se fi intamplat asa.

Una peste alta, calatorind cu Mihai a fost relaxant, pentru mine, dar greu, pentru el. Si, inainte sa termin cartea, ne-am “intalnit” pe autostrada. Veneam amandoi la Bucuresti. Eu, acasa, el, catre stabilirea unei alte aventuri, poate.

Bravo, Mihai, felicitari pentru curaj!

Jurnalul Annei Frank – Ari Folman, David Polonsky

O pauza cu o carte de copii e oricand binevenita.

Vuieste Facebook-ul de recomandari de romane grafice. Benzile desenate nu mi-au placut niciodata, si, in capul meu, oricum erau pentru baieti, cele mai multe dintre ele.

Dar cand am vazut acest roman grafic, am zis DA, TREBUIE. Pentru ca m-a impresionat povestea fetei asteia. Pentru ca imi place Amsterdam-ul si m-as muta acolo. Pentru ca am simtit energiile din casa in care oamenii astia au stat ascunsi de nazisti atata timp. Si pentru ca mi-a placut filmul “The Fault in Our Stars”, in care ma regasesc de fiecare data cand il vizionez. Plang mereu cu Hazel Grace si Augustus. (“That`s the thing about pain. It demands to be felt”.)

Si interpretarile cinematografice ale jurnalului sunt absolut frumoase.

Asa ca l-am cumparat pentru cele doua minunate fiice pe care le am. Evident, eu am fost singura care l-a citit, cel putin pana acum. Cartea o cunosteam, am citit-o deja de doua ori, in romana si engleza. Am observat alte detalii in amandoua cartile, asa ca ma gandeam ca de data asta nu mai are ce sa ma mire.

Apai, nasol. Ca a avut. Au fost cateva pasaje pe care fie nu le-am retinut eu din celelalte doua, fie faceau parte din bucatile “interzise” a fi printate de tatal Annei. Inca nu m-am dumirit si nici nu stiu daca doresc sa ma dumiresc.

Desi trist, romanul grafic a fost mult mai usor digerabil. Astept sa vad si parerea fetelor dupa ce il vor citi.

Pana acum, eu ii dau nota mare!

Trecutul este viu – F.L Iorga in dialog cu Neagu Djuvara

Neagu Djuvara – unul dintre oamenii care ma intriga. Nu sunt la prima carte cu/despre/scrisa de dansul, dar din acest interviu am aflat detalii despre viata sa personala pe care pana acum nu le stiam. Nu ma ridic nici la degetul mic al dlui Djuvara, asa ca nu mi-as permite sa scriu nimic despre dansul sau viata dansului.

Spun doar ca orice, dar orice carte care mi-a cazut in mana pana acum referitor la subiectul in cauza, a fost pentru mine o incantare. Parca il auzi atunci cand il citesti, si, desi, ca noi toti, are defectele sale, este atat de special tot ce face / zice incat parca stai la gura sobei cu bunicii, ascultand povesti despre razboi.

Este atat de frumos incat nu te prinzi ca ai ajuns la ultima pagina, alba, si te uiti in gol, inca incercand sa-ti faci o parere despre viata. Si iti vezi micimea. Si realizezi nimicnicia care ne caracterizeaza astazi. Si devii trist. Dar de-abia astepti sa o iei de la capat.

Frumos.

Rostul lumii, jurnalul unei calatorii – Nicolas Bouvier

Am deosebita placere de a face parte, la job, si din echipa care se ocupa de employee marketing si care trebuie sa vina constant cu idei frumoase pentru oameni. Asa s-a nascut ideea intalnirilor “Lobby for a hobby” unde intr-o zi am ascultat-o pe Cristina, care ne-a vorbit atat de frumos despre un anumit mod de a calatori incat m-a convins sa incep sa citesc din cartile recomandate de ea. Ce a fost si mai frumos este ca tot ea mi-a imprumutat Rostul lumii, si mi-a spus ca e crema cartilor despre calatorii.

Incep, mega-curioasa. Inteleg din primele pagini ca eu nu calatoresc in adevaratul sens al cuvantului, ci ma duc sa fac nani in locuri straine. Clar. Nu traiesc nici 10% din ce traiesc oamenii astia 2 mergand in Fiatul lor Topolino prin lume (un ziarist-fotograf si-un pictor, Thierry).

Totul incepe la Belgrad. Cunosc niste sarbi, dar nu am fost in Serbia pana acum. Descrierea orasului imi aminteste oarecum de Bucuresti, in trecut. Praf, caldura, saracie, oameni buni, tarani, tigani, cenzura, viata austera, popor lacom de orice. “Orasul era ca o rana care trebuie sa curga si sa puta ca sa se vindece, iar sangele lui vartos parea in stare sa cicatrizeze orice”. Totul se intampla in jurul Savei, apa ce trece prin oras, si care la un moment dat intalneste Dunarea. In general imbracate urat, butucanos, eroul nostru se bucura nespus cand zareste pe strada o femeie imbracata intr-un superb capot rosu, incaltata cu papuci cu toc. Sarbii sunt descrisi ca fiind buni, ospitalieri,  dornici de cate o petrecere cu fiecare ocazie, fie ea buna sau rea.

Calatoria continua spre urmatorul popas, tot in Serbia, la Sumadia, unde eroii nostri invata ca “sanatatea este un echilibru dinamic facut dintr-un sir de infectii, mai mult sau mai putin tolerate” si unde, urmarind o iapa, realizeaza ca “era tot ce vazusem mai feminin in Iugoslavia”, iar mosnegii hatri sunt cei mai vii din oras.

Ajungem ca prin vis in Prilep, Macedonia, unde serile sunt neaparat insotite de muzica, ca si in Serbia. Inainte sa plece mai departe in Grecia, Eyub, barbierul turc, tine sa le arate aparatul lui de radio,  comandat de la Salonic, mare gadget pe vremea aceea.

La granita cu Grecia, te loveste schimbarea culorii, te urmareste un albastru vesel, iar grecii, grecii sunt mult mai intensi, nerabdatori si mai repezi decat sarbii sau macedonenii. In Ankara, lumea vorbeste doar despre Ataturk, iar dansurile populare turcesti le raman si lor in cap exact cum mi-au ramas mie dupa ce le-am vazut intr-un concediu in Turcia, cand am multumit in sinea mea ca nu i-am prins pe oameni cand inca atacau tinuturile vecine. Sunt foarte agresive si dure. S-au mai bucurat in Turcia de ceai fierbinte si tigari.

Persia – alta lume. Granita iraniana, Tabriz, Azerbaidjan. Totul ia o turnura pentru care poate nu erau pregatiti, desi erau deja hotarati sa petreaca aici aproximativ 6 luni, pentru ca “uneori, proiectele soarecilor si ale oamenilor nu se implinesc”. Fiind in Islam, auzim de fanatism, razbunari, rautati. Cea mai precisa si usor de inteles descriere a acelui popor am regasit-o in aceasta carte: “Islamul, aici, adevaratul islam? E terminat demult…nu mai produce decat fanatism, isterie si suferinta. Se aduna si zbiara urmandu-si steagurile negre, jefuiesc o pravalie-doua ori se automutileaza in transe mistice, la comemorarea mortilor Imamilor…Nu mai exista prea multa etica in toate astea: cat despre doctrina, sa nu mai vorbim! Am cunoscut aici cativa musulmani autentici, oameni absolut remarcabili…dar au murit cu totii ori au plecat. Acum…vedeti dvs, fanatismul e ultima revolta a saracului, singura pe care stapanii nu reusesc sa i-o refuze. Fanatismul ii face sa zbiere duminica si sa se supuna in restul saptamanii, da, multi oameni de aici se multumesc cu atat. Multe lucruri ar merge mai bine daca ar fi mai putin flamanzi.”

Foamea stapaneste o buna parte din urmatoarele pagini ale cartii. O foame ce trece prin os, o foame combinata cu un frig de -30 de grade care, impreuna, nu te lasa sa dormi. Te destinzi apoi cu o baie turceasca, hammam, in mijlocul unui inghet nemaintalnit, unde apa calda curgea in valuri, unde un ciolanos te sapunea, te freca cu o manusa aspra, te clatea, te masa atat de tare incat iti trosneau vertebrele, iti ciupea tendoanele si iti calca in picoare incheieturile, coastele si bicepsii. Apoi, cu valuri de apa calda pe tine te lasa acolo, intins, semilesinat, sa zaci pana cand adormeai. Magic!

Urmeaza “scaparea” catre Mahabad, unde, pentru o perioada scurta, din cauza lipsei banilor necesari platii hotelului si din excesul de zel aratat de politist, raman in inchisoare ca si “oaspeti”. Drumul catre Teheran era inca impracticabil din cauza iernii, asa ca dupa ce fug din inchisoare se cazeaza intr-un garaj alaturi de inginerul Roberts, care se chinuia sa faca, pro-bono, o scoala pentru sat. Era primit cu pietre de catre copii iar materialele i se furau peste noapte. Cadoul nu era acceptat, taranii nu pricepeau ce ar putea face cu scoala. Era mai bine daca le dadea ceva de mancare, ceva banuti, ii proteja de jandarmi sau ii lasau sa munceasca mai putin. Apoi, mullahul ar fi ramas fara meserie daca si alti tarani ar fi devenit mai isteti.

In Teheran, un oras declarat oricum nu prea frumos, unde pe jos e iarba verde iar daca te uiti in sus vezi zapada muntilor, de unde ar fi plecat cei trei Regi de la Rasarit si unde sunt platani atat de mari incat pot acoperi si trei cafenele, domina albastrul. Dar nu cel din Grecia, care isi da aere si e agresiv ca marea, ci un albastru persan, care usureaza sufletul, luminat, patinat. Lapislazuli, ultramarin, albastrul canta si se inalta, in armonie cu ocrul nisipului, cu verdele catifelat al frunzelor, cu zapada, cu noaptea. Eroii nostri incep sa fie mahniti de atitudinea agresiva, de consumatorii de opiu, vesnic cu buzele negre si miscari incete. Masina li se strica din ce in ce mai des, suruburi mici de sub ea cad prin nisipul fin sub soarele atat de arzator incat nu poti respira, orice calatorie trebuie sa inceteze noaptea, sau sa iti asumi ca mori.

Teheranul este insa un oras de oameni invatati. Oamenii vorbesc franceza, desi probabil nu or sa ajunga la Paris niciodata. Aflam de triburile Qasqai, Kaoli si altele, impacati cu viata lor nomada si atat de senini.

Prin fiecare trecatoare prin care treceau erau verificati de armata. Usor usor, in roman incep sa apara referiri la mancare, semn ca zonele prin care trec devin mai fertile, insotite de descrieri ale unor bordeluri si doamne. Desi masina lor practic nu mai exista (numere de inmatriculare pierdute in munti si certificat expirat) ajung in Afganistan. Aici, unul dintre eroii nostri se imbolnaveste de malarie, despre care spune ca “nu e mai periculoasa decat o gripa”, dar iti doresti numai sa dormi si aici intervin…mustele.

In sfarsit, Kabul! Centrul lumii locuite, peisaj bucolic, oameni amestecati ca niciunde pana atunci. Multe multe fructe, mancare buna, vreme excelenta. Nici nu intram bine in Kabul (vedeti, am folosit “intram”, asa-s de lipita de oamenii astia doi de mi-s dragi acum) ca si apar zemeiele ce zbarnaie deasupra bazarului, si ma duc imediat cu gandul la alta carte, “Vanatorii de zmeie” de Khaled Hosseini. Despre ea, cu alta ocazie 🙂

Eroii mei se imbolnavesc din nou, si, trist pentru mine, chiar se despart. Thierry se urca in avion si se duce sa o intampine pe iubita lui viitoare sotie, Flo, in timp ce noi ramanem deocamdata aici. Si tot cam asa se termina si cartea.

“In ziua aceea, am crezut ca detin ceva, un adevar care-mi va schimba viata. Insa nimic de aceasta natura nu e dobandit pentru totdeauna. Lumea trece prin noi ca o apa si pentru o vreme ne imprumuta aparenta ei. Apoi se retrage si ne lasa in fata vidului pe care-l purtam in noi, in fata acestui soi de incapacitate capitala a sufletului pe care trebuie sa invatam s-o suportam, s-o infruntam si care, paradoxal, e poate resortul nostru cel mai sigur. [….] iar castigul este real, pentru ca avem dreptul la aceste iesiri si, dupa ce am trecut aceste hotare, nu vom mai fi niciodata pedantii mizerabili care eram.”

Poate ca am sa incep si eu sa calatoresc cu adevarat si nu numai sa fac nani in locuri straine. Mai incolo, cand mi-or creste fetele. 🙂

Un veac de singuratate – G. Garcia Marquez

Cand eram studenta am cunoscut unul dintre prietenii mei care, la acel moment, mi-a spus: cea mai frumoasa carte de pe pamant este ea, Un veac de singuratate. Am imprumutat atunci cartea de la el, dar nu am reusit sa citesc prea mult. Aveam multe cursuri, lucram deja cu jumatate de norma si mi s-a parut ca nu ma prinde povestea.

Astazi, am imprumutat-o de la biblioteca, din nou, in speranta ca, dupa atatia ani, o sa o vad cu alti ochi.

Realism magic. “Lucrurile au si ele viata, totul este sa le trezesti sufletul”, zicea tiganul Melchiade. Si mai zicea el ceva interesant in 1967: “Stiinta a desfiintat departarile. Peste putina vreme, omul va putea vedea ceea ce se petrece in orice loc de pe pamant, fara sa iasa macar din casa”. Sa fii fost oare Marquez un vizionar al world wide web, inventat 22 de ani mai tarziu? 🙂

Jose Arcadio Buendia era un intreprinzator. El fusese cel care crease satul in care stateau si pe care il administra cu cea mai mare placere, pana in ziua in care s-a decis sa plece intr-o aventura nebuneasca, absorbit de speculatii himerice. S-a intors repede si a inceput sa-si puna pe picioare familia.

Mi-a fost greu sa citesc cartea fara sa am un arbore genealogic al familiei Buendia langa mine. Mi-a facut-o Gabito :). Sunt multi, cu multe increngaturi. Aproape o hiperbola. O familie care foloseste aceleasi nume, taman pentru a crea confuzie. Avem multi Jose Arcadio si multi Aureliano. Poate pentru a-i transforma in vreun tipar? Poate pentru ca de fapt nici nu conteaza despre cine povesteste?

Se intampla ciudatenii in carte? Da. Rebeca mananca pamant, oamenii sufera de insomnie si uita cuvintele elementare, preotul leviteaza mancand ciocolata, fantome.

Cartea e mai prezenta decat am crezut initial. Nu zice de #metoo, dar Marquez a refuzat in repetate randuri sa accepte un film dupa ea, ducandu-l de nas chiar pe Harvey Weinstein, desi propunerea lui nu suna rau: hai sa filmam toata cartea si sa lansam doar cate un capitol, de maxim 2 minute, in fiecare an, timp de 100 de ani”.

Marquez insista ca e cazul sa continuam sa il asociem pe Jose Arcadio cu bunicul nostru, nu cu Robert Redford sau mai stiu eu ce alt actor. Si mai zice ca literatura e literatura iar cinematografia cinematografie. Filmele sunt limitate, cartile nu.

Blablabla, citesc, citesc, citesc. Ajung intr-un final la ultimul fragment: “Babilonia va fi terminat […] tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna si avea sa ramana pe vecie de nerepetat, caci semintiilor osandite la un veac de singuratate nu le era data o a doua sansa pe pamant.”

Exact asta a si fost. O babilonie de un realism magic.