respirintrepagini

Am fost mereu pasionata de Familia Regala Britanica, inca de pe cand Harry era doar un omulet rosu pus sub semnul intrebarii paternitatii sale. Acum (februarie 2024) cand tatal Charles a ajuns in sfarsit rege (de Camilla nu vreau sa comentez nimic, doar ca ramane la fel de rea si la batranete), dupa o viata de asteptat, citesc stirea ca a fost diagnosticat cu cancer. M-am panicat, stiind ca eu inca nu am citit cartea lui Harry, si chiar as vrea sa inteleg totul intr-un context foarte larg, nu sa iau in calcul numai stirile de la palat, care evident, sunt gandite cu 10 capete si rescrise de sute de ori.

Asa ca imi amintesc ca vecina mea a intrat in posesia cartii acum un an, asa ca o cer imprumut pentru o citire. Am devorat-o. Nu pentru ca e scrisa cu un stil aparte, nu pentru ca este in engleza, ci pentru ca omuletul a scris-o simplu, ca pe un jurnal, ocolind cat se poate toate cele rele (sa se spele).

Evident ca este o doar “his side of the story”, dar oare nu asa este pentru toti? Nu toti traim doar povestea noastra?

Pare la inceput a fi un copil rasfatat, insa pana la final ajung sa inteleg o parte mai mare din el. “Copilul problema” care ne-a fost vandut la stiri nu zic ca nu exista, zic doar ca era un adolescent britanic normal, care a luptat cu tot sufletul lui sa nu se alinieze cutumelor princiare, ca sa-si razbune mama ucisa intr-un accident auto, de la care intelesese deja ca e extrem de greu sa fii printesa.

Moartea mamei i-a condus si ii conduce inca intreaga viata, este o obsesie peste care nu poate trece, ani la rand a asteptat-o sa se reintoarca, crezand ca ea nu a plecat dintre ei, doar s-a ascuns intr-un loc bun pentru ea unde traieste in sfarsit fericita. Moartea mamei l-a aruncat intr-o lume trista, neagra, din care nu a iesit inca si din care poate nu va iesi niciodata. Toate amagirile altora referitoare la el au plecat de la o frustrare condusa de moartea mamei, dar niciunul din familie nu a considerat ca el ar trebui sa fie tratat special din acest punct de vedere si ajutat mai mult decat restul supravietuitorilor.

Nu-si vorbeste de rau familia, este doar cateodata dezamagit de ei, de lipsa lor de suport si intelegere. Nu am regasit in carte lucruri extreme, de neinteles, de nefacut in familii atat de inalte. Isi recunoaste cu sinceritate toate greselile, toate cutumele cu care traieste, fara a se chinui sa si le explice intr-un fel.

Are regrete. Si asta m-a facut sa fiu si mai empatica cu el, desi poate ca eu as fi decis altfel.

Regreta Anglia, lumea si familia lui. Regreta plecarea. Dar isi iubeste familia directa si se hraneste cu fericirea lor.

Toata plecare din familia regala a fost condusa exclusiv de ura deloc de neglijat pe care a construit-o impotriva presei britanice. Nu a avut puterea sa ii lase sa abereze si a devenit absolut obsedat de orice comentariu (chiar si online, unde chiar e aiurea sa te astepti sa nu gasesti foarte multa ura), pierde ore in sir luand urma oricarei stiri negative despre Meghan.

O sotie americanca, crescuta diferit si avand valori diferite de britanici, nu avea cum sa nu fie ciudata in alegeri, raspunsuri sau reactii. Peste asta, inteleg ca vine si un caracter instabil al ei plus o rautate sau nepasare vizibila, asa ca pachetul complet le-a fost oferit pe tava de Harry tuturor. Dar nu este o scuza a unei natiuni sa se comporte ca o soacra veritabila.

Recomand, o carte pentru cultura noastra generala, insirata intr-un numar mare de pagini. Nu va va plictisi.

Pai nu banuiam eu bine dupa ce am citit Benoni ca Rosa va reveni in bratele lui?

Ce m-a enervat insa la culme este ca imi doream nespus ca povestitorul sa fie Rosa, sa inteleg si eu o data pentru totdeauna cum gandeste. Dar ar fi fost prea simplu pentru Knut Hamsun, asa ca s-a gandit sa ne introduca un personaj nou, un student, Parelius, care-si baga coada peste tot si devine ochiul critic al tuturor celorlalte personaje. Vesnic indragostit de Rosa.

Apare si baroneasa, fiica lui Mack, peersonaj ciudat si greu de inteles, rautacioasa.

Rosa se casatoreste cu Benoni si fac un baiat, desi niciodata nu mi se pare ca s-a dedicat intru totul sotului ei. Traieste o trauma cumplita cand afla ca fostul sot de fapt nu murise, ci doar fusese alungat cu bani de catre Mack, insa intalnirea cu el o face sa inteleaga ca el nu ii impartaseste grija incomensurabila.

Benoni ramane putred de bogat, desi pe parcurs mai pierde din avere, din cauza lui Mack. Lucrurile insa intra pe fagasul normal si romanul se termina intr-o nota relativ pozitiva, cu botezul celui mic.

Sigur, o recomand. O carte scrisa frumos.

Cartea asta m-a enervat cumplit. Am primit recomandarea de a o citi de la sotul meu. Credeam ca voi gasi doar chestii de barfit despre Ceausesti. Insa nu. Am intrat intr-un univers despre care poate as fi preferat sa nu-mi mai amintesc.

Eram mica la revolutie. 8-9 ani. Nu intelegeam eu prea multe, dar nici fan comunism n-am fost. Am suferit direct la revolutie, parintii mei erau ambii plecati. Tata era cadru militar al MAI, in sanul evenimentelor urate din acea perioada. Trauma pe care si-a castigat-o in acea perioada cumplita il macina si acum. Mama a fost nevoita sa se prezinte la CEC zi de zi, in Cotroceni, si mergea pe jos din Dr. Taberei. In zilele fatidice, ocolea cadavre sa ajunga la munca. Insa pare ca a rezistat mai bine decat tata.

Noi doua, acasa singure, cu paturi in geam noaptea, sa putem aprinde o lumina. Mai dormeam la o vecina, care avea ferestrele pe spatele blocului, pentru ca la noi se infigeau gloantele in pereti de cate ori se auzea vreo rafala apropiata. Dormeam pe jos, sa rezistam nevatamate pana a doua zi. Apartamentul ne-a fost verificat, sub acuzatia ca ascundem un terorist, care era bunicul meu, venit de la tara cu merinde, care sforaia saracul pe jos in holul casei de zguduia peretii (stiau, evident, ca tata nu era acasa si nu avea cine sforai asa tare).

Revenind, eram mica la Revolutia din 1989 si nu stiam prea bine cu ce se mananca. Iar parintii mei au trait bine pe vremea comunismului si nu erau obiectivi cu privire la subiect. Lucru evident, chiar si pentru un copil. Nu-mi puneam bazele in povestile lor de bine inca de pe atunci. Pentru ca eu sufeream dupa carti, muzica, stiri si filme, dulciuri cool si culoare, sucuri si jucarii “ca afara”, de vedeam numai prin Neckermann. Stateam cu catalogul ala in brate ore intregi, lasandu-mi imaginatia sa zburde salbatic.

Cartea mi-a confirmat ceea ce banuiam deja, dar mi-a si adus in prim plan ceea ce nici cu gandul nu gandeam. Nu-mi putusem imagina vreodata ca Nicolae era mai degraba un mafiot, un criminal politic si-un hot de clasa inalta, toate sub egida “partidul ne vrea asa”. Iar ea, o imbecila extrem de proasta, o arivista si-o dezlanata. Obsedata de partidele de sex, ale ei si-ale altora.

Nu as dori sa raspandesc mai multe zvonuri despre carte, as dori sa o citeasca multi dintre noi, sa inteleaga dedesubturile comunismului romanesc, in amploarea lui.

Mi-a fost recomandata, insa nu am reusit sa citesc mai mult de jumatate, mi s-a parut prost scrisa, prea copilareasca, desi ideea cartii era promitatoare: cinci tineri americani sunt racolati sa devina spioni in Paris, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, impotriva nemtilor. In acest sens incep sa fie antrenati, li se ofera nume de cod si o singura cutie postala prin care pot comunica unii cu altii de-a lungul misiunii.

Cam pana aici am citit, nu stiu daca devenea palpitant dupa…..

Cartea asta m-a surprins placut. In primul rand, nu am invatat la scoala si nu am citit pana acum nicio informatie legata de ce a trebuit sa suporte Grecia in al doilea razboi mondial, si nici nu stiam ca imediat dupa au avut Razboi Civil.

Toata naratiunea s-a invartit in aceasta zona istorica. Frumos scris, m-a tinut lipita de carte ore intregi.

4 copii, 2 fete 2 baieti, raman fara casa dupa ce aceasta se prabuseste, si fara parinti (dupa ce tatal, marinar, uita de ei iar mama ramane afectata serios psihic dupa prabusirea casei si este internata intr-un ospiciu). Preluati de bunica de tata, singura lor bunica, de altfel, cresc ajungand sa aiba pareri politice diferite, si certuri continue in contradictoriu. Convingerile politice ii fac sa adere la tabere diferite, deci sa traisca acele zile aspre de razboi intr-o frica continua, intr-o saracie lucie.

Cum cresc copiii astia este ceva frumos povestit. Niciunul nu este infranat in niciun fel, sunt lasati sa se dezvolte in ritmul propriu, in ideile proprii, in idealismul fiecaruia. Bunica se implica cu trup si sulfet in cresterea lor, si ii iubeste ca pe ochii din cap.

Personajul principal este Themis, cea mai mica dintre cei 4, si, de altfel, cea mai empatica fata de toata familia toata viata ei. Fuge de acasa sa adere unei tabere de comunisti, unde ataca sate pentru hrana si arme, si pentru a lua prizonieri copii si femei pe care sa ii transforme, la randul lor, in comunisti. Apoi este arestata, trece prin mai multe inchisori, tabere de “dezvatare a ideologiilor gresite sustinute prin fapte si vorbe”. In timpul in care muncea zilnic intr-una dintre aceste tabere, realizeaza ca este gravida. Cu unul dintre liderii comunisti. Si se imprieteneste la catarama cu o alta prizoniera, care nascuse de cateva luni copilul aceluiasi barbat. Prietena moare, ea paraseste tabara si il cauta pe copil ani buni, ca sa-si tina promisiunea de a-l creste frate cu al ei.

Se marita, mai face inca 3 copii si ajunge sa retraiasca aceleasi momente de panica, spre batranete, din cauza acelorasi cauze ale regimului politic. Ororile continua, si romanul se termina cu vorbele lui Themis: “Cei se sunt iubiti, nu vor muri niciodata!” – desi trupurile lor zac ascunse sub urmarile unui razboi nemilos.

Imi place Knut Hamsun, nu zic nu. Benoni este un roman al singuratatii, tristetii, dezamagirii, dorintei de a avea statut pentru a fi acceptat.

Singura dorinta a pescarului/postas Benoni este sa se imbogateasca, sa-si poata gasi o sotie pe masura si sa poata fi acceptat pe o scara sociala la care accede cu toata fiinta lui.

Benoni traieste o existenta importanta in satul sau, insa pare a nu fi vazut/inteles, orice ar face. Reactiile lui insa sunt calme si stapanite, continuandu-si planurile initiale cu hotarare.

“Singura iubire valabila este cea furata. In clipa in care iubirea devine permisa, ea devine porcoasa. Si in clipa aceea, ea devine rutina: dar asta inseamna ca in aceeasi clipa a incetat sa mai existe.”- nu stiu daca vorbele sotului Rosei iubirea vietii lui Benoni, sunt adevarate pentru marea majoritate, insa adevarul lui a facut-o sa inteleaga ca si-a ales prost sotia.

Probabil, in urmarea acestui roman, “Rosa”, ea isi regandeste intreaga viata amoroasa si se reintoarce la fostul pescar, azi om important si bogat, cu bani castigati mai ales dupa vanzarea unor stanci cu minereu de argint in subsol.

Recomand!

O incercare copilaroasa de carte care a dorit sa exprime, printr-o metafora a iernii, o perioada de depresie din viata unei femei de 41 de ani. Nu i-a iesit, pare ca a fost scrisa de mai multe minti, cu strategii diferite care nu s-au aliniat pana la sfarsitul cartii.

Nu recomand.

O mizerie! E prima carte pe care am sa o arunc la gunoi dupa ce imi notez parerea. Initial am zis ca i-o dau si fiica-mii sa o citeasca, sa vad daca diferenta intre generatiile noastre poate accepta grotescul si nefirescul din aceasta carte. Incepe ca un roman pornografic, insa e atins de mizeria umana indescriptibila a personajelor sale. Nici nu merita povestit!

Roman libertin? Pe naiba! E o scursura!

Da….nu stiu daca mi-am ales cel mai bun moment sa citesc aceasta carte despre un parinte care moare, sau despre amandoi parintii care mor, fix cand eu trec prin momente crunte cu scleroza laterala amiotrofica a mamei si depresia nerecunoscuta a tatei. Tineri, daca e sa compar cu varsta la care au murit parintii lui Radu. Cu 25 de ani mai tineri. Cu inca o viata mai tineri….

“Batranetea e, simplu si drastic spus, anticamera mortii”.

O carte calda, personala si plina de regret a lui Radu la adresa parintelui care i-a marcat viata si de la care a invatat cat a putut de mult. De la parintele care l-a respectat si educat pana la maturitate si dupa.

Recomand, intr-o zi de toamna melancolica, aceasta carticica pentru suflet.

Am luat cartea repede de pe raft in drum spre aeroport dintr-un singur motiv, acela ca era o carte usoara si o puteam cara dupa mine. Recunosc ca era pe lista mea de necitite, insa nu tineam neaparat, filmul neplacandu-mi aproape deloc.

Actiunea are loc in Long Island si New York City, in vara lui 1922, SUA. Cele doua personaje principale sunt Nick si Gatsby. Nick e cel care se muta in chirie, intr-o casa amarata care nu prea se vede de la strada, fix langa conacul lui Gatsby, si cel care ne povesteste de fapt toate intamplarile. Gatsby, despre care intelegem intr-un final ca a strans o avere impresionanta numai ca sa-si recastige o iubita pierduta, Daisy Buchanan, care face parte din clasa superioara, la care el doar aspira. Petrecerile dese si somptuoase ale lui Gatsby, care de altfel facea contrabanda cu alcool, incep sa-l faca cunoscut in paturile sociale de peste el si ajunge, intr-un final, din nou la Daisy, casatorita cu Tom. Citind repede urmatoarele pagini, Tom si Gatsby au o confruntare, Daisy il respinge pe Gatsby, calatorind impreuna in masina lui Gatsby, Daisy o accidenteaza mortal pe Myrtle (amanta lui Tom), sotul lui Myrtle, atatat de Tom, il ucide prin impuscare pe Gatsby, cand acesta se relaxa pe o saltea in singura zi de baie in piscina din toata vara.

Nu mi s-a parut un fir extraordinar sau special in vreun fel, sincer. Nu mi se pare nici cartea ceva wow.

In afara de sublinierea declinului visului american, spiritul anilor ’20, diferenta dintre clasele sociale si ceva tesaturi de intrigi intre personaje, altceva nu gasesti in cartea lui Fitzgerald.