Am fost mereu pasionata de Familia Regala Britanica, inca de pe cand Harry era doar un omulet rosu pus sub semnul intrebarii paternitatii sale. Acum (februarie 2024) cand tatal Charles a ajuns in sfarsit rege (de Camilla nu vreau sa comentez nimic, doar ca ramane la fel de rea si la batranete), dupa o viata de asteptat, citesc stirea ca a fost diagnosticat cu cancer. M-am panicat, stiind ca eu inca nu am citit cartea lui Harry, si chiar as vrea sa inteleg totul intr-un context foarte larg, nu sa iau in calcul numai stirile de la palat, care evident, sunt gandite cu 10 capete si rescrise de sute de ori.
Asa ca imi amintesc ca vecina mea a intrat in posesia cartii acum un an, asa ca o cer imprumut pentru o citire. Am devorat-o. Nu pentru ca e scrisa cu un stil aparte, nu pentru ca este in engleza, ci pentru ca omuletul a scris-o simplu, ca pe un jurnal, ocolind cat se poate toate cele rele (sa se spele).
Evident ca este o doar “his side of the story”, dar oare nu asa este pentru toti? Nu toti traim doar povestea noastra?
Pare la inceput a fi un copil rasfatat, insa pana la final ajung sa inteleg o parte mai mare din el. “Copilul problema” care ne-a fost vandut la stiri nu zic ca nu exista, zic doar ca era un adolescent britanic normal, care a luptat cu tot sufletul lui sa nu se alinieze cutumelor princiare, ca sa-si razbune mama ucisa intr-un accident auto, de la care intelesese deja ca e extrem de greu sa fii printesa.
Moartea mamei i-a condus si ii conduce inca intreaga viata, este o obsesie peste care nu poate trece, ani la rand a asteptat-o sa se reintoarca, crezand ca ea nu a plecat dintre ei, doar s-a ascuns intr-un loc bun pentru ea unde traieste in sfarsit fericita. Moartea mamei l-a aruncat intr-o lume trista, neagra, din care nu a iesit inca si din care poate nu va iesi niciodata. Toate amagirile altora referitoare la el au plecat de la o frustrare condusa de moartea mamei, dar niciunul din familie nu a considerat ca el ar trebui sa fie tratat special din acest punct de vedere si ajutat mai mult decat restul supravietuitorilor.
Nu-si vorbeste de rau familia, este doar cateodata dezamagit de ei, de lipsa lor de suport si intelegere. Nu am regasit in carte lucruri extreme, de neinteles, de nefacut in familii atat de inalte. Isi recunoaste cu sinceritate toate greselile, toate cutumele cu care traieste, fara a se chinui sa si le explice intr-un fel.
Are regrete. Si asta m-a facut sa fiu si mai empatica cu el, desi poate ca eu as fi decis altfel.
Regreta Anglia, lumea si familia lui. Regreta plecarea. Dar isi iubeste familia directa si se hraneste cu fericirea lor.
Toata plecare din familia regala a fost condusa exclusiv de ura deloc de neglijat pe care a construit-o impotriva presei britanice. Nu a avut puterea sa ii lase sa abereze si a devenit absolut obsedat de orice comentariu (chiar si online, unde chiar e aiurea sa te astepti sa nu gasesti foarte multa ura), pierde ore in sir luand urma oricarei stiri negative despre Meghan.
O sotie americanca, crescuta diferit si avand valori diferite de britanici, nu avea cum sa nu fie ciudata in alegeri, raspunsuri sau reactii. Peste asta, inteleg ca vine si un caracter instabil al ei plus o rautate sau nepasare vizibila, asa ca pachetul complet le-a fost oferit pe tava de Harry tuturor. Dar nu este o scuza a unei natiuni sa se comporte ca o soacra veritabila.
Recomand, o carte pentru cultura noastra generala, insirata intr-un numar mare de pagini. Nu va va plictisi.