Nu am cautat neaparat sa o citesc, dar am vazut-o la o colega si am imprumutat-o, mi s-a parut un gest firesc inainte de weekend. Imi planificasem alta carte de citit, dar mi-a placut atat de mult cum arata, mica, rosie, invechita, in coperta ei de la biblioteca, incat nu am rezistat.
Si nu mi-a parut rau. Deloc.
Am ramas in gand cu senzatia de piatra rece, de umezeala, de mirosuri grele si de tristete. Inca sunt inchisa acolo, in manastire, cu Sierva Maria de Todos Los Angeles, crescuta intre sclavi. Mi-am amintit de habotnicia pe care o regasesc in mijlocul unei manastiri, m-a lovit din nou frica celorlalti de a-i sari cuiva in ajutor. Mi-a parut rau de cainele care a muscat-o si care a fost acuzat de turbare. Am suferit alaturi de parintii fetei, inadaptati, singuri in capitolul pe care l-au numit viata. Nu m-am asteptat totusi ca tatal ei sa aiba remuscari. Simteam ca Sierva Maria are o sansa la viata, pana am inteles ca de fapt doreste sa o exorcizeze. Atunci, ceva din mine s-a rupt, odata cu ea. Am renuntat amandoua sa mai speram la ceva bun.
Pana a aparut el, tanarul reprezentant al Bisericii, Cayetano Delaura. De atunci, Sierva Maria a renuntat sa mai fie ciudata, a renuntat sa creada ca nimic bun nu i se mai poate intampla, a inceput sa traiasca, sa simta, sa iubeasca. In acea camera de piatra rece, inumana, urata, mirositoare, dragostea lor atingea cote inimaginabile, necunoscute pana atunci.
As fi preferat sa se termine asa, sa ma lase sa sper ca ea va trai, nestingherita, alaturi de el. Dar nu a fost asa.