Intru intr-o benzinarie hotarata sa-mi cumpar o revista sa nu mor de plictiseala, dar nu gasesc niciuna care sa merite atentia mea de la momentul acela, asa ca ma indrept spre raftul rotativ de carti, care era atat de plin ca nu inteleg cum mai statea in picioare.
Si aleg, o carte micuta sa imi ajunga pana la destinatie.
Ma trezesc in Columbia, intr-o saracie lucie, in casa colonelului si a sotiei sale al caror fiu fusese omorat. Nu mai aveau nimic, cu exceptia unui cocos de lupte dupa care nutreau sa primeasca niste banuti.
In fiecare zi de vineri, colonelul se ducea in port sa isi astepte scrisoarea de confirmare a pensiei, pe care o astepta de 15 ani si in care isi punea toate sperantele. Dar care nu venea. Si nu a venit pana la sfarsitul micului roman.
Cocosul nu a putut fi vandut de nicio culoare. Bani de mancare nu mai aveau de cateva zile, sotia cedeaza si il intreaba nervos: – Si pana atunci ce mancam? Spune-mi, ce mancam? Raspunsul lui, magistral, incheie romanul: Rahat!
O carte scrisa frumos!