Am gasit-o recomandata de alti cititori, m-a atras culoarea ochilor mamei, trebuie sa recunosc. O carte care isi urla durerea, neputinta, boala.
O ura necontrolata la adresa mamei, care indurereaza cititorul, plecand de la aspectul fizic al mamei pana la comportamentul si sufletul ei bolnav de cancer. Nu a fost usor sa citesc cartea, m-a ros modalitatea de gandire a adolescentului implicat in roman. L-am urat, l-am sprijinit si l-a urat iar.
“Nu o mai vazusem niciodata atat de femeie” – transformarea unei fiinte urate din toti rarunchii in mama psiholog, salvatorul unei vieti incepute gresit, te face pana la urma sa faci pace cu tine.
Recomand, Tatiana se pricepe la scriere.