respirintrepagini

O carte scrisa intr-un mod ingenios, intortocheat, o proza care necesita un plus de atentie.

Toti oamenii din oras orbesc dintr-o cauza necunoscuta, ca o molima. Singura care ramane cu vazul intact este sotia doctorului, de altfel si cea care ne ajuta sa “vedem” intreaga activitate a romanului. Toti orbii sunt mutati intr-un azil de batrani, unde incep sa duca o viata crunta si unde sotia doctorului nu doreste sa-si faca cunoscut vazul, comportandu-se si ea, la randul ei, ca o oarba. Aici au loc acitivitati dezumanizante, crude, rele, unele pe care cu greu le poti inghiti.

Sotia doctorului insa se hotaraste la final sa ii conduca pe orbi spre lumina, omoara “capetenia orbilor razvratiti” si, dupa fuga soldatilor care ii aparau si le dadea mancare cu portia (sau orbirea acestora si parasirea postului, nu e foarte clar), ii conduce pe orbi spre oras.

Incep sa locuiasca intr-un supermarket apoi reusesc sa ajunga intr-un apartament unde sotia doctorului continua sa aiba grija de ei. Spre final, orbii incep sa isi recapete vederea. Bucuria le inunda pur si simplu sufletele.

O carte grea, aspra. Dar o proza buna, inedita.

O carticica draguta foc care m-a transpus in propria mea copilarie. Pacat ca, oricum ai scrie povestirile astea de suflet, nu poti sa faci omul sa rada cu atata pofta cum ar fi ras daca ai fi prezentat intamplarea povestind cu talent 🙂

Felicitari, Cristiana, ca te-ai gandit sa iti pui intamplarile pe foaia de hartie! Cu siguranta pentru tine cartea asta reprezinta jumatate din sufletul tau!

Un studiu absolut fantastic al narcoticelor culturii noastre, citit cu creionul in mana si cu pasaje intregi recitite cu voce tare catre intreaga familie.

Incepand cu dacii si pana astazi, subiectul a fost despicat in patru de Andrei Oisteanu atat de profesionist incat ti-ai fi dorit parca sa faci parte din echipa lui de studiu/cercetare.

Felicitari! Poate am sa cumpar intr-o zi si Moravuri si Naravuri. Mai vedem.

Am pornit citind cartea de la o parere negativa asupra cartii, oferita de fiica mea, Ioana, care a citit cartea in clasa a 7-a si nu a fost deloc incantata de ea.

Asa ca m-am chinuit sa gasesc in carte lucruri foarte dragute, sa i le pun in nas copilului. Insa dupa foarte putin timp am inteles ca nu i se potrivea cartea deloc.

Nu avea cum sa se regaseasca in fetita din carte niciodata, pentru ca nici nu a trait perioada comunista si pentru ca nici nu doreste sa cunoasca detalii despre perioadele trecute, fara sens pentru ea, intrucat trebuie sa ne concentram numai pe viitor. O astept sa mai creasca, sa se mai gandeasca.

Copila Ana, impreuna cu Dina, Doru si Matei, povestesc, de-a lungul intregii carti, experientele traite de ei dintr-o casa plina de adulti, toti luptand, mai mult sau mai putin, impotriva sistemului in care traiau. Amintirile sunt mult mai frumoase decat prezentul, adultii incearca sa ascunda adevaruri care ar putea face sistemul mai vigilent in ceea ce-i priveste pe ei si toti, impreuna, tind spre o fericire cateodata falsa, insa binevenita in universul casei lor.

Este o carte draguta.

O carte recuperata, gasita intr-o cutie de carton, lasata in urma, in apartament, de niste chiriasi.

Trebuie sa recunosc ca a fost o surpriza foarte placuta pentru mine, daca pot sa spun asa, desi subiectul imi era total necunoscut iar suferintele din carte vor fi greu uitate.

Intotdeauna am fost atrasa de cat mai multe informatii despre Holocaust, considerand nemtii o natie dura, putin empatica, cruda chiar. Suferintele provocate evreilor, ideile animalice pe care le puneau in practica sa scape de ei, toate mi-au intunecat copilaria si parte din adolescenta. Si acum, daca prind o carte ce trateaza subiectul, o citesc fara suflare.

Insa habar nu aveam ca aproximativ acelasi tratament a fost aplicat de rusi lituanienilor, letonilor si estonilor, in 1941, dupa ce ocupasera statele baltice. Kremlinul a intocmit liste cu oameni considerati antisovietici, pe care, impreuna cu familiile lor, i-au deportat in Siberia. Sub greutatea brutala a politiei secrete sovietice, NKVD, bietii oameni au calatorit si muncit in conditii aspre, extrem de asemanatoare evreilor.

Stalin a omorat aprox. 20 de milioane de oameni in timpul regimului sau de teroare. Pana azi, rusii neaga ca ar fi deportat vreo persoana. Iar balticii, odata eliberati (cei supravietuitori), au fost obligati sa traiasca in zone restrictionate, sub constanta supraveghere a KGB-ului, fosti NKVD. Cine vorbea ajungea la inchisoare sau era deportat in Siberia. Nimeni nu a vorbit si nimeni nu le-a purtat vreodata ranchiuna.

Povestea Linei si a fratelui ei Jonas, a parintilor, a lui Andrius si a lui Kretki a fost….

Trista. Rece. Cruda.

O carte gasita intr-o cutie de carton, in urma unui chirias care a si-a schimbat domiciliul. Nu stiu daca as fi cumparat-o, dar stiu ca mi-a facut cu ochiul.

Nu stiam ca Daniel e cunoscut pentru ca a participat la Pi Day, in care a recitat 5 ore numerele din Pi, fara intrerupere.

Felicitari maxime lui, pentru ca, impotriva sanselor aproape inexistente sa reuseasca sa scrie un text inteligibil, a facut-o si i-a iesit. Suntem atat de diferiti si Daniel mi-a intarit ideea de a acorda sanse multiple diversilor oameni, daca tot ceea ce fac ei este cu buna intentie.

O carte draguta, usoara, rapida.

De mai multe ori mi-a picat in mana acest roman, insa de tot atatea ori l-am pus deoparte. Nu mi se parea ca ar reusi sa ma prinda, niciun moment.

Insa m-am hotarat in sfarsit sa incep cartea si nu reusesc sa imi iau mintea de la ea. Daca am 5 min libere, o deschid repede sa vad ce mai face eroina mea mica, Scout. M-am indragostit de ea repejor, pentru ca e justitiara si se zbate pentru orice nedreptate i se face ei sau oricui altcuiva.

Atticus, tatal ei avocat, este numit din oficiu sa apere un negru, pe Tom Robinson, acuzat ca a violat o alba. Declara din start ca nu va castiga procesul, ba mai mult, cu siguranta ii va provoca schimbari majore in plan personal. Copiii incep sa simta aceste schimbari aproape imediat, cand oamenii de pe strada incep sa-i injure, fie pe ei fie pe tatal lor, pentru ca apara cioroii. Atticus le interzice sa reactioneze, tocmai sa fie sigur ca raman protejati.

Legatura cu titlul se face cand Jem si Scout primesc, de Craciun, pusti cu aer comprimat iar Atticus ii roaga sa impuste doar cutii de conserva. In cazul exceptional in care nu se pot abtine si vor sa traga in pasari, sa traga in gaite albastre, niciodata in vreo pasare cantatoare, ca e pacat.

Restul romanului e un carusel impartit intre viata de familie si cea de birou a lui Atticus, o prezentare excelenta a copilariei celor doi si o bucatica de istorie pentru cei care citesc printre randuri despre vinovatia negrului, despre Hitler si modalitatea in care societatea acelei vremi percepea schimbarea si noutatea.

A intrat, cu siguranta, in al meu top 10.

Oh! Atat de repede m-a cucerit, de la primele randuri. Mi-a amintit de liceu, de Ion, de Tanase Scatiu, de Morometii, de orice alta carte care descrie in amanunt viata la tara.

Este prezentata prapastia dintre generatii, mai ales subliniata de Bazarov, studentul viitor medic, nihilist care respinge vechea ordine. Obisnuita cu scriitorii rusi ca subliniind in mod exceptional tristetea, saracia si iubirile neimplinite, romanul lui Turgheniev m-a surprins cu atat mai mult. Motiv pentru care am inceput sa caut informatii mai amanuntite despre roman, afland ca a fost prima opera rusa care a fost apreciata de occidentali, obtinand aprobarea unui numar de romancieri consacrati – Flaubert, Maupassant, James.

Recomand, cu caldura.

Foarte putine asteptari am avut de la aceasta carte si, evident, contrar asteptarilor, am regasit in ea multe lucrusoare dragute sau la care mi-a ramas gandul cateva zile.

As spune ca nimic nu s-a schimbat, de cand lumea. Cel putin din punct de vedere uman, empatic, relational. Notitele sunt culese de la Vatican (mno…normal) si scrise undeva prin anii 160-175.

Atat de tare mi-a placut incat am lasat-o din greseala in camera fiica-mii.

Am cumparat cartea in memoria lui Liviu Iancu, care in decembrie 2020 spunea despre ea: “Una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit anul ăsta. O bijuterie!”.

Am renuntat la a o citi, dupa vreo 100 de pagini, inca nu mi se parea nicicum. Poate dupa ce fac o pauza cu alte carti si revin la ea, ii voi descoperi minunatia.

To be continued…