Dupa tetralogia napolitana “Prietena mea geniala” care mi-a placut mult, am zis ca autoarea merita sa mai incerc inca o carte de-ale ei, poate descopar vreun alt giuvaier.
Insa nu a fost asa. Cartea nu cred ca merita mai mult de nota 7. Seamana atat de mult cu tetralogia incat eu, daca as fi fost ea si as fi citit-o la final, o bagam intr-un sertar si o uitam acolo. Inclusiv numele personajelor seamana, aceeasi plaja plina de intamplari, aceleasi personaje lipsite de cultura etc.
Este povestea Ledei, o profesoara de engleza divortata, cu fetele deja mari, intr-o calatorie de redescoperire. Insa nu redescopera nimic, se lupta doar sa treaca peste trecutul ei.
Am primit cartea cadou de ziua mea, din partea sorei mele, careia ii multumesc pe aceasta cale.
O carte foarte frumoasa, care m-a transpus imediat in Viena anilor 1800. Inca nu am gasit lucruri suparatoare care sa ma faca sa ma razgandesc ca mi-as fi dorit din tot sufletul sa fi trait in acea perioada.
O poveste de dragoste memorabila, plina de intrigi, te ridica, te rastoarna, te tranteste, este incredibila. Si personajele nu sunt nici pe departe perfecte, ba din contra, sunt atat de normale si de vicioase incat se intrepatrund cu viata normala atat de usor si de natural.
L-am asociat chiar pe Beethoven cu unul dintre fostii mei colegi (Dragos), reusind sa-i inteleg pe amandoi mai bine asa 🙂
Tot o recomandare, cartea m-a atras initial pentru ca a fost o carte judecata in tribunal, pentru acuzatiile de obscenitate pe care le-a primit. A fost ulterior acceptata pentru ca s-a demonstrat ca nu a fost exploatata comercial doar pe baza interesului lubric, fara a se lua in considerare restul valorilor pe care le contine.
Este o carte despre halucinatiile unui dependent de droguri, despre viata de strada (sau viata atarnata de un fir de ata). Nu este o carte placuta cititorului, insa suficient de intriganta sa te duca mai departe. Am trecut in diagonala peste unele pasaje. Cateodata, alegoriile facute de autor, atat al diverselor paturi sociale cat si al diverselor partide politice, m-a dus usor cu gandul la Ferma Animalelor, a lui George Orwell.
O alta prietena de-ale mele, care lucreaza la aceeasi editura, recomanda de obicei carti, aceasta fiind una dintre ele. Cartea incepe intrigant, te lipeste de foaie de la primele pagini. Disparitia unei fetite de 3 ani in timpul unui joc de-a v-ati ascunselea dintr-un apartament incuiat suna oricum bizar, dar si mai bizar e cand mama ei, scriitoare, primeste cadou de la editoarea ei un stilou si o cerneala speciala. Si de-a dreptul outrageous este cand cerneala e dusa la laborator si politia descopera ca sangele fiicei disparute e amestecat in calimara. Mama isi doreste moartea si vrea sa-si traga un glont in cap, cand cere un semn divin de confirmare. Si semnul apare…sub forma scriitorului care scrie romanul, care se intrepatrunde cumva cu personajele sale. Prima data vreodata cand cineva transpune ideea asta intr-un roman. Cam ca un “Frankenstein literar”. Mega tare! Restul romanului iti creeaza impresia ca toate personajele au in mana o clatita incinsa pe care o arunca de la unul la altul, cu foarte putin timp la indemana sa apuci sa intelegi ce gem vor sa puna pe ea.
Una dintre prietenele mele a tradus aceasta carte si mi-a recomandat-o. Asa suparata am fost cand am inceput sa o citesc, pentru ca era vorba despre cum una dintre cele trei sotii ale unui poligam isi povestea viata, evident, artificial fericita. Fiind un thriller, pe care eu rar le citesc, cartea ia o turnura la care nu te-ai fi asteptat niciodata, si se termina cu razbunarea unui profil psihologic chinuit de o viata pe care nu si-a dorit-o. Trebuie sa recunosc ca mi-a fost greu sa las cartea din mana. Am inchis-o doar cand a inceput petrecerea de Revelion si am deschis-o a doua zi dimineata, pe 1 ianuarie. Am terminat-o 2 ore mai tarziu.
L-am citit tarziu, recunosc, impinsa de nepotul meu, care il avea de citit pentru liceu. O carte frumoasa, despre cum treci prin adolescenta, despre cat de repede te schimbi (si de radical) de la un an la altul, despre cum te formezi ca si caracter. Lupte interne, indragosteli, iubiri impartasite sau nu, prietenii scurte si lungi, hobby-uri si fixisme. Toate se intrepatrund si se contopesc in romanul lui Eliade. Se incheie cu prima incercare de roman, Jurnalul unui om sucit, care, pe alocuri, cred ca mi-a placut si mai mult decat romanul in sine.
Romanul este scris si ca o lupta continua de a scrie romanul 🙂 (autorul ne aminteste foarte des cum inca nu s-a apucat de roman, cum isi aduna informatii pentru roman, cum isi studiaza prietenii si colegii pentru a scrie romanul).
Nu stiu ce sa zic, prietene de-ale mele spun ca a fost o carte super! Eu spun ca mi-a fost greu sa ajung la jumatatea cartii, apoi a mers pe repede inainte pana la final. Nu m-a miscat cu ceva anume, nu am retinut ceva anume din ea.
O poveste de dragostea din timpul celui de-al 2-lea razboi mondial, dintre un francez fara parinti (Ludo), pe care il crestea unchiul sau, pasionat de zmeie, si o poloneza parte dintr-o familie nobila, rasfatata si ghidata catre a nu crea mezaliante.
Un joc de-a soarecele si pisica, intre doi titani. Incercand sa il trateze pe Nietzsche, dr. Breurer, mentorul lui Freud, intelege ca mai are mult pana sa pretinda ca le-a vazut pe toate.
Accepta cazul dificil al lui Nietzsche din curiozitate si numai pentru ca o frumoasa rusoaica il roaga sa faca asta. Nietzsche insa nu accepta ajutorul si nici nu crede ca cineva il mai poate ajuta, acum, sa scape de depresia in care este scufundat. Totusi apare in biroul profesorului si incepe o discutie cu acesta, insa nu reusesc sa gaseasca un canal eficient de comunicare.
In timpul unei crize avute la hotel, Nietzsche este salvat de dr. Breurer. Dupa acest incident, dr. Breurer ii propune un targ: sa accepte internarea la un spital de boli mintale pentru o hemicranie, sub un pseudonim, pentru o luna, timp in care el ii va trata corpul, iar, la schimb, Nietzsche va trebui sa il ajute, psihic, sa treaca peste depresia in care, de altfel, si el se afla.
Romanul este un elogiu adus obsesiei, al femeii mama care te iubeste oricum si in orice conditii. Reprezentat de Bertha, pacienta dr. Breurer. In timp ce sotia, Mathilde, nu-l putea impresiona nici macar cu cel mai cald zambet, Bertha era magica, reprezentand protectia si grija de care nu avusese parte in copilarie, mama (tot Bertha), murind dand nastere fratelui sau, mort acum si el.
Obsesia nu este intotdeauna produsa de ceea ce credem noi. Este adanc ascunsa in sufletul nostru.
Am zis sa citesc repede cartea, editata in 1921, pana nu trece anul si face 100 de ani.
Trista, povestind viata turcoaicelor obligate sa mearga pe strada numai in cearsafuri, sa nu vorbeasca decat cu eunucii care le insoteau sau cu celalte femei din harem (acum, partea feminina a oricarei familii).
Trei turcoaice tinere intretin o relatie epistolara cu francezul Andrei, din cand in cand fiind suficient de curajoase sa-l intalneasca personal. Fiecare, pe rand, si-a aratat fata lui Andrei. Una dintre ele i-a ramas in suflet pana la final.
Din pacate, fortate de casniciile nedorite in care se aflau sau trebuiau sa intre, doua dintre ele au murit (una imbolnavindu-se de friguri si cealalta, cea iubita de Andrei, sinucigandu-se cu o otrava dulce).
Urmeaza una dintre cele mai triste scrisori pe care mi-a fost dat sa le citesc pana acum, cea in care iubita ii descrie iubitului sentimentele de dragoste, murind usor din cauza otravei. “Cand esti mort, poti marturisi orice. Nu mai e eticheta. De ce’ murind, nu ti-as marturisi ca te iubesc…”
