respirintrepagini

O carte draguta despre intamplari petrecute in frumoasa noastra tara, pe vremea lui Vlad Dracul, a carui spada a dat si numele cartii. Eroii nostri care isi pazeau capeteniile cu orice chip, in general atacate de boierii cu care isi petreceau zilele. In povestioara se fura visiteria tarii si se ascunde intr-o pestera, cu intentia de a o trece peste munti, catre Brasov. Capitanul Dragusin sin Ursu si credinciosul sau slujitor, Stangaciu, sunt personajele principale.

M-au bucurat cuvintele vechi pe care le-a reintalnit aici, amestecul de romani, unguri si bulgari, descrierea hainelor frumoase sau mai putin frumoase pe care le purtau personajele, obiceiurile demult uitate care atunci erau la moda, hanurile, hangitele, domnitele, bisericile si vamile, padurile cu drumurile lor misterioase etc.

A meritat.

O foarte mare surpriza! A aparut filmul Morometii 2, stiti? Zilele astea. Imi doresc sa-l vad si am sa fac asta cat de repede.

Rapa mi-a amintit de Morometii, de Ion, de Baltagul si alte carti dragi sufletului meu de elev.

Rapa este o carte despre viata la tara, despre un om batut de soarta a carei sotie moare si il lasa cu un copil, Pavel, pe care el, omul, l-a gasit fara parinti in urma unui accident de tren, aproape de casa lui din rapa. Ia copilul (bebe pe atunci) in speranta ca cineva il va cauta in zilele urmatoare accidentului, dar acest lucru nu se intampla. Copilul devine, pentru personajul nostru principal, insasi insemnatatea vietii.

Intr-o zi urata pentru amandoi, in care tatal s-a intors un pic mai tarziu de la treburi, copilul este gasit cu piciorul zdrobit sub o piatra cazuta in rapa, unde ii placea lui sa stea in dupa-amiezile de vara. Este momentul in care rapa, si-asa urata pentru ca e situata in capul satului si lumea trece pe acolo numai pentru ca e o scurtatura catre drumul mare, devine dusmanul de moarte al tatalui.

Napasta se coboara si peste una dintre vecinele lui, careia ii moare barbatul si care are, si ea la randul ei, o fetita, Ileana. Cei doi parinti hotarasc ca au nevoie unul de altul si se muta impreuna, desi nu au o relatie amoroasa de frica gurii satului.

Intre Pavel si Ileana insa se infiripa o frumoasa poveste de dragoste, privita de la distanta de cei doi parinti, nemarturisita insa de niciunul dintre ei. Piciorul lui Pavel nu reuseste sa se faca bine si atunci tatal decide sa-l trimita cu vecina la Bucuresti, la spitalul unde chiar ea a fost internata si salvata de un doctor cu inima mare. Doctorul face tot ce poate si pentru Pavel, in timp ce in mintea lui incepe sa revina firul mortii propriei sotii, intr-un accident de tren intr-un sat oarecare. Era gravida, dar nu nascuse. Totusi, daca nascuse?

Pavel, privindu-l, prinde drag de doctor si de meseria lui si se hotaraste sa devina si el medic. Se reintoarce la Bucuresti cand termina liceul, munceste pe unde poate sa stranga bani pentru facultate, termina facultatea si este transferat in alt sat, unde nici macar nu exista un dispensar.

Incearca sa puna la punct serviciile medicale din acel sat si face foarte multe vizite la domiciliu. Asa o intalneste pe iubirea acelui moment al vietii, cu care incepe o relatie amoroasa cu suisuri si coborasuri si cu care isi doreste, intr-un final, sa se insoare, dar n-o face.

Acasa mama si tata incep si ei o poveste de dragoste, de mult ravnita si acum incununata cu succes. Tata devine primar, Ileana devine inginer si se intoarce in sat sa faca o hidrocentrala in rapa tatalui sau, pentru a putea oferi satului energie electrica. Cu inima stransa, tatal o lasa. Proiectul este un succes si la deschiderea oficiala a hidrocentralei, este invitat si Pavel.

Pavel si doctorul s-au mai vazut de cateva ori, doctorul se convinge ca trebuie sa mearga inapoi pe firul apei si descopera ca sotia sa, Elena, nascuse un baiat si se intorcea cu el acasa sa-i faca o supriza, in acea zi fatidica, in acel tren. Decide insa ca nu e cazul sa ii dezechilibreze pe Pavel si tatal sau adoptiv, asa ca se decide sa ramana in umbra si sa il sfatuiasca si sprijine pe Pavel de cate ori poate.

Pavel se intoarce in sat la deschiderea oficiala a hidrocentralei unde o intalneste din nou pe Ileana, dragostea vietii lui.

O carte atat de frumoasa! Recomand.

 

Nu radeti. Cum spuneam, am multe carti vechi de la strabunica fiicei mele, asa ca o perioada am sa citesc tot ce imi cade in mana din respectiva colectie.

Am fost intr-o calatorie scurta, asa ca aveam nevoie de o carte mica si usoara pe care sa o pot cara cu mine in avion. Am ales carticica mica, galbena. Nu am crezut niciun moment ca ea este intr-adevar toata cartea dupa care s-a facut filmul. Tin minte ca in anii `90, filmul (cred ca prima telenovela din viata mea), a durat ceva timp, deci a avut multe episoade. Cum au iesit ele din cartea asta mica? Ramane sa vedem.

Nu imi amintesc daca am mai citit pana acum vreun autor brazilian, s-ar putea sa nu. Cartea este considerata o propaganda, si chiar pare una. Desi filmul este mai mult de dragoste, cartea nu m-a vrajit prea tare. Este scrisa foarte ingramadit, lucrurile se intampla foarte repede, intr-o singura pagina. Isaura este o domnisoara, fiica de scalvi, crescuta de stapana casei din mila dupa ce mama ei a murit iar tatal ei a fost dat afara de pe plantatie. Dorita de unul dintre fii dnei casei, Don Leoncio, inca de cand erau mici, Isaura find de o frumusete rapitoare, beneficia de un statut ales, fiind o sclava care traia in aceeasi casa cu stapanii. Desi Leoncio fusese plecat in strainatate toata perioada studentiei, unde isi facuse de cap pe banii tatalui sau, la maturitate se intoarce in Rio de Janeiro, preia plantatia tatalui sau acum bolnav si a mamei sale acum moarta, si incepe sa impuna propriile reguli. Casatorit fiind cu Malvina, nu ezita sa se roage de Isaura sa infiripe o aventura. Isaura refuza, este data afara din casa si trimisa sa munceasca cu restul scalvilor. Fuge impreuna cu tatal sau in Barbacena, si incearca sa-si schimbe numele in Dona Elvira. Se indragosteste de cel mai bogat om din Brazilia, Don Alvaro, cu ajutorul caruia scapa intr-un final de urmarirea si dorinta de razbunare a lui Don Leoncio. Invins, la final, Don Leoncio isi ia viata.

Ce sa zic, ar fi fost o poveste si mai frumoasa daca ar fi fost prezentata cu mai mult patos, daca as fi regasit in carte mai multe elemente romantice. Mi s-a parut ca a fost de fapt o schita a unui roman care trebuia scris intr-un viitor apropiat.

Dar mi-a tinut de cald in avion. Asta era si scopul ei initial, nu?

Toate carticelele astea sunt hrana pentru suflet! Al meu si al copiilor mei.

Felicitari pentru idee si pentru publicare. Invatam usor usor ca nu e asa chinuitor sa castigam cultura generala, de mici.

Fetele mele au participat amandoua la un concurs de la Bookster, desenand 2 semne de carte. Al Sofiei a luat mai multe voturi si cei de la Bookster m-au rasplatit cu o carte surpriza. A fost o surpriza asa de mare! Winnie e personajul meu preferat de desene animate.

Am citit cartea intr-o suflare, am sorbit randurile, m-am bucurat, am fost inocenta iarasi ai am vazut lumea cu alti ochi. Recomand!

“Ursuletul Winnie traia intr-o padure singur-singurel, sub numele de Sanders.

-Ce inseamna “sub numele de”? a intrebat Cristopher Robin.

-Inseamna ca avea numele scris deasupra usii de la intrare cu litere mari de aur si ca traia sub el.”

Imi place Eric si chiar saptamana viitoare va veni in Bucuresti pentru lansarea acestei carti, plus o piesa de teatru dupa o alta carte de-a lui. Asa ca am inceput convinsa ca va fi bine. Nu a fost atat de bine pe cat imi imaginasem.

Jurnalistul Augustin, sarac lipit pamantului, supravietuieste unui atentat terorist din Charleroi si devine martor cheie. Vede pe ici pe colo fantomite, se inhaiteaza o perioada cu fratele teroristului si tot asa, pana cand intr-un final devine un semi-erou.

Hm.

M-am oprit la o benzinarie in drum spre munte, in teambuilding, si mi-a placut coperta acestei carti. Aveam in program si o degustare de vinuri, asa ca a picat la tanc.

O carte foarte usoara, despre o povestioara a unui mostenitor de casa veche, frantuzeasca, cu multa vie. Nu pot sa ii dau nota mare, dar de citit in masina a fost perfecta.

Am luat cateva carti de la strabunica fiicei mele, ocazie cu care am inceput sa citesc carti publicate in anii `60 -`80. Coperta acestei carti nu m-a atras deloc, am vrut sa o dau, dupa care m-am razgandit. Si bine am facut.

Cartea este o maxima caterinca, chipurile despre o calatorie in timp. De fapt, este o carte despre un colonel stafidit (mumie, adica mort si neingropat) care, tinut in apa la temperatura corpului cateva zile, promite reinvierea.

Am ras mult la cartea asta, am citit cuvinte si sintagme uitate demult si mi-am amintit cum limbajul nostru se schimba probabil din 50 in 50 de ani.

Leon, proaspat reintors dupa cativa ani de munca in ocna, la sare, aduce acasa tot felul de bagaje, cadouri, lucruri ciudate si banii pe care i-a strans cu atata truda, ca sa se poata in sfarsit casatori cu iubirea vietii lui, Clementine. Intr-unul dintre bagaje l-a adus pe amaratul asta, colonelul stafidit, in varsta de 24 de ani. Stafidirea dureaza deja de 46 de ani, Leon vrea neaparat sa incerce sa-l readuca la viata. Dar cand sa-l arate prietenilor si rudelor stranse, trece pe langa stafidit si ii atinge urechea, care cade pe jos. De unde si numele cartii.

Clementine il vede si pe loc se indragosteste. Si de aici s-a dus naiba tot firul epic.

Ca stai, ca ne casatorim mai incolo, ca sa se trezeasca omul, ca sa fie si el la nunta, c-o fi c-o pati, Leon ramane neinsurat pentru moment. Decide sa-l invie pe stafidit, si, culmea, reuseste. Stafiditul e redenumit strigoi. Strigoiul incepe sa-si traiasca viata, sa-si aminteasca cine este, si insista ca frumoasa Clementine este a lui, din tinerete, deci sa faca bine sa se insoare cu el altfel o blesteama. Clementine, firava la minte, moare de frica, isi promite mana strigoiului fost stafidit dar asteapta ca el sa revina cu zestre, ca altfel nu se poate.

Leon continua sa traiasca cu inima franta, nu intelege cum a putut fi atat de idiot incat sa si-o faca cu mana lui.

Una peste alta (bla bla…urmeaza ceva aventuri ale fostului stafidit si e subliniata dragostea lui eterna pentru Napoleon), strigoiul afla in final cum ca inocenta Clementine este de fapt nepoata lui si decide sa i-o lase amaratului de Leon.

Parampampam! Case solved! Cartea e scrisa frumos, usor. Recomand.

Fac ce fac si ajung iarasi la dul Neagu Djuvara. O carte de la care nu am avut asteptari prea mari, ba chiar o puneam la coada cartilor pe care tineam sa le citesc, de ceva vreme. Am luat-o cu mine in concediu si cred ca asta a fost norocul ei 🙂

Daca manualele de istorie ar fi fost scrise in stilul acestei carti, garantez ca mult mai multi copii deveneau interesati si asteptau cu interes maxim respectivele ore, in timpul scolii. Dar nu, istoria pe care noi o invatam la scoala e seaca si profesorii parca se intrec in a ne prinde cu ocaua mica: “in ce an s-a intamplat nu-sh ce?”. Mai oamenilor, perioada poate fi de interes, dar credeti ca retinerea anilor ne fac pe noi sa iubim istoria? Apai nu, ne fac sa o uram, asa cum mi s-a intamplat mie pana sa mai cresc un pic.

Revenind. Cartea este o minunatie. Este placuta, molcoma, prietenoasa si mai cum credeti voi ca nu ar putea fi o carte ce trateaza un subiect istoric. Pe mine m-a transpus in lumea de atunci, la curtile domnilor, printre boieri, in biserica, prin orase, in lumea taranilor si a tiganilor, apoi in vremea razboaielor si a luptelor, a ciumei si a holerei si m-a readus aproape, inspre revolutii, in perioada occidentalizarii, sub rusi.

Gasim fragmente intregi care si astazi ne sunt de capatai, desi credem ca sutele de ani ce au trecut peste noi ar fi trebuit sa ne schimbe. “Taranul roman nu este pornit sistematic impotriva puterii sau impotriva boierilor. Zucker observa: Fiind obisnuit sa fie inselat de cei mai multi dintre cei aflati deasupra lui, se arata neincrezator fata de tot ce vine de la ei si fata de tot ce el nu poate pricepe pe loc […]. Insa am vazut cu ochii mei ca este de ajuns ca stapanul sa se poarte cu dreptate si sa-l apere de hartuielile din afara, ca taranul sa aibe incredere si chiar sa se bucure, cum spune el, ca are un boier. Atunci, va urma sfaturile si se va supune poruncilor mai ceva decat insusi taranul german.” Taranul roman e lenes, pentru ca stie ca cea mai mare parte a muncii lui va fi luata de cei de deasupra lui. Taranul roman vorbeste clar, raspicat, cu grai dulce. Femeia taranului roman e frumoasa, cuminte si harnica. Hainele familiei sunt mereu curate si perfect tesute.

Bibliografia acestei carti este atat de mare incat nu ma mira sa aflu din ea ca, in zona Moldovei, caii nostri erau considerati mult mai buni decat cei ai Europei, caci, chiar daca aratau mai putin frumos, erau de anduranta. Am mai aflat si ca am fost, intr-adevar, unul dintre granarele Europei, pe la 1800, chiar daca poate Ceausescu a preluat sintagma si a transformat-o in planuri cincinale, neincrezatoare.

Am citit pana si cateva retete :), de neobisnuit a fi gasite cand scriitorul trateaza un subiect istoric.

In incheiere, frumoasa, o carte pe care o recomand si de care cred ca avem nevoie toti.

 

Continui seria cartilor de calatorie imprumutate de la Cristina. Ma imprietenesc cu Mihai si Doyle, eroul si in acelasi timp autorul cartii si motorul lui, un BMW F650 GS Dakar. Mihai pleaca pana in Mongolia si inapoi, si “vinde kilometri” la pretul de 50 EUR pentru 500 km, bani pe care ii foloseste pentru benzina.

In schimbul lor, aduce cate o piatra pentru fiecare nanel care a donat 50 EUR si scrie cartea sub forma unor scrisori adresate acelorasi oameni. Ca sa fie si putin marketing, lipeste pe parbrizul motorului stickere mici, rotunde, cu numele fiecarui cumparator de km.

Cartea m-a cucerit de la prima pagina. Mihai este un tip relaxat, care spune lucrurilor pe nume. Nu se chinuie sa faca literatura, el scrie. Scrie ce vede, aude si simte. Si scrie exact cum ar vorbi. Ceea ce ma atrage. Nu e frate cu Creanga, dar e suficient de linistitor.

Mihai e si fotograf. De aceea cartea lui este cu atat mai cool. Si il iubeste pe Doyle. Atat il iubeste pe Doyle, de parca l-a crescut sub pielea lui. Si Doyle il iubeste pe el, clar, altfel de unde atata rabdare 🙂

In poveste mai apare Marcel. Marcel este cel care se ocupa ca cei doi sa nu se rataceasca. Marcel nu e mereu ascultat, desi e mereu auzit. Dar Marcel il face pe Mihai sa se simta mai confortabil. Marcel e GPS-ul calatoriei.

Nu vreau sa calatoresc si eu ca Mihai. Sa stai atatea ore in sa, in ploaie, in soare, in vant, in praf, in ce-o fi….pana si Mihai vorbeste de tabaceala si morcovi. Apai pe mine cred ca m-ar cunoaste toate rudele sotului daca as incepe sa ma plang de diverse dureri. Apoi, cazarile lui dubioase pe la tot felul de moteluri, cafenele sau ce-or fi, cu paturi tari de lemn cu bai pe hol, cu dusuri reci in capat de scara, sau prin iurte care miros a capete fierte de capra, well….not my style at all.

In schimb pozele, peisajele, mirosul de pamant dimineata, apusurile de soare, iarba verde, cirezile de animale de pe marginea drumului, da, si eu as fi vrut sa le vad/simt/fotografiez.

Admir curajul omului: de a face singur drumul asta de cateva mii de km. Si nu il condamn pentru frica pe care a avut-o toata calatoria: sa nu ii fure cineva motorul 🙂 . Nici nu vreau sa stiu cum ar fi fost sa se fi intamplat asa.

Una peste alta, calatorind cu Mihai a fost relaxant, pentru mine, dar greu, pentru el. Si, inainte sa termin cartea, ne-am “intalnit” pe autostrada. Veneam amandoi la Bucuresti. Eu, acasa, el, catre stabilirea unei alte aventuri, poate.

Bravo, Mihai, felicitari pentru curaj!