respirintrepagini

Incepe in iarna anului 1617, in insula norvegiana Vardo, cu o intamplare in care marea majoritate a barbatilor moare pe mare, din cauza unei furtuni inexplicabile.

Insula ramane exclusiv in grija femeilor. Intamplarile au loc in jurul satului de pescari, presarat cu case atat de simple si de mici ca daca stateau mai multi la masa isi loveau genunchii unii de altii.

Personajul principal, fiica Maren, ne este facuta cunoscuta imediat dupa ce logodnicul, tatal si fratele ei mor in cumplita furtuna, iar ea, mama ei si cumnata ei, sami (nu norvegiana) numita Diina, gravida cu nepotelul ei, incearca sa inteleaga cum pot supravietui intr-un mediu atat de rece si uscat, fara prea multe merinde cu care sa poata face fata iernii.

Dupa un timp corpurile barbatilor sunt aduse inapoi la tarm si, iarna fiind, neputand sa sape sa ii ingroape, decid sa ii pescuiasca si sa ii adaposteasca de iarna nemiloasa in casele inca nefolosite din sat, urmand ca la primavara sa ii ingroape conform traditiei.

De aici, romanul incepe sa devina atat de interesant incat mi-a fost greu sa-l las din mana. Plin de misoginism, misandrism si presarat cu homosexualitate (varianta feminina) fina, povestea femeilor din Vardo devine un roller coaster de emotii.

Li se aduce un pastor barbat, incercand in acest fel sa fie conduse de o mana de fier, un barbat mai degraba fricos si nesincer, pe care il desconsidera imediat. Unele dintre ele, inclusiv Maren, decid ca e vremea sa intinda plasese de peste si sa iasa pe mare, neavand alta cale de a ramane in viata, desi, impotriva credintelor locale. Kirsten incepe chiar sa poarte pantaloni, de neimaginat la acea vreme.

Insa peste tot tinutul se asterne decizia regelui Christian al IV-lea, aceea de a avea toti oamenii sub religie luterana si de a desconsidera, prin chinuri groaznice si omoruri, laponii – sau sami, pe care incepuse sa ii acuze de vrajitorii.

In acest context negru si rece incepe si povestea Ursulei, fata de armator care este “data spre casatorie” de tatal ei asa-numitului imputernicit Cornet, fiu de oier despre care mare lucru nu stia. Stia numai ca dupa moartea mamei fiicelor lui saracia l-a tinut in casa, incapabil sa aduca hrana necesara sau sa incalzeasca macar casa pentru ele. A doua lui fiica, Agnete, se nascuse bolnava si inca era dependenta de bona ei.

Ursa e smulsa din familie si dusa cu vaporul tatalui ei in insula Vardo. Pe mare intelege ce inseamna sa fii sotie, isi plange soarta, incearca sa se lege de capitanul vasului pentru confidente sau macar pentru plimbari in aer liber, insa este adusa imediat cu picioarele pe pamant de Absalom, noul ei sot.

Ajunsa in insula, fiind nevoita sa isi traiasca viata intr-una dintre micile casute in care chiar logodnicul, tatal si fratele lui Maren au zacut morti o perioada buna de timp, Ursula decide ca fara Maren nu poate invata cum sa aiba grija de casa si cum sa gateasca. Intelege, desi fara exemple anume vazute, ca sotul ei nu este nici bland nici intelegator, asa ca se supune acestuia pana in ultima clipa, luptand insa cu toata fiinta ei sa nu ramana gravida.

Incet, femei din sat incep sa fie acuzate de vrajitorie, moment in care ii ajunge la urechi oribila crima asupra unei femei pentru care sotul ei era atat de bine vazut si numit imputernicit, care imputernicire insemna curatarea insulei Vardo de restul asa-ziselor vrajitoare.

Omorate mai ales prin ardere, prietene de-ale lui Maren pica una dupa alta. Cand cea mai buna dintre ele, Kirsten, este arsa pe rug, Maren cedeaza si, sub obladuirea Ursei, incepe o relatie cu aceasta.

Desi fara nicio posibilitate sa afle, Absalom se prinde imediat de acest lucru si, intr-o infruntare in care isi dorea sa o ucida pe Maren si o loveste pe Ursa, isi pierde viata chiar de mana sotiei sale.

Maren ia asupra ei vinovatia crimei, fuge in munti si o lasa pe Ursula sa se intoarca acasa la tatal ei, din pacate, insarcinata cu pruncul atat de dorit de imputernicitul sau sot.

O recomand cu mare drag, cartea este scrisa frumos, trepidanta si, clar, avea nevoie de mai multe pagini. Mult mai multe.

O carticica draguta pentru fete dragute de 12-14 ani. Cred ca am sa i-o dau cadou fiica-mii celei mici. Eu de-abia asteptam sa o termin, sa nu zic ca o las neterminata.

Pleaca de la o idee super draguta a unei fete de 16 ani, Emmie Blue, care lanseaza un balon rosu cu numele ei, adresa de email si un secret de care dorea sa scape. Cateva saptamani mai tarziu, pe o plaja din Franta, Lucas Moreau a descoperit balonul si a trimis imediat pe e-mail un mesaj, starnind o prietenie intensa intre cei doi adolescenti.

Emmie se indragosteste iremediabil de Lucas si asteapta o viata intreaga sa devina si el indragostit de ea.

Cand Emmie implineste 30 de ani, Lucas ii spune ca se va insura, tot universul bietei femei daramandu-se.

Si incepe o cautare hotarata a sinelui si a dragostei vietii ei.

O recomand, pentru domnisoare si domnisori.

Initial am crezut ca voi gasi un subiect mult mai apropiat de budism si de “cum sa” si noi. Insa am gasit o carte bine pregatita, psihologica, cu paralele facute intre stiinta si budism, despre meditatii, cum sa ajungi acolo, de ce sa ajungi acolo, cum sa iti intelegi gandurile si adictiile etc.

O recomand cu caldura, insa va spun de pe acum ca trebuie citita de mai multe ori. Nu ai cum, decat daca notezi, sa beneficiezi la maxim de ea.

Robert spune ca, prin practicarea budismului, poti transcende emotiile cotidiene si poti gasi pacea interioara (doar prin meditatie si o simpla schimbare de perspectiva).

Trebuia sa astept sa faca editia minim 50 de ani ca sa ma apuc sa o citesc 🙂

Nu mi-a placut cum arata cartea, nu m-a facut curioasa neam, insa intr-o zi aveam de treaba mai mult prin oras, stiam ca ma plictisesc asa ca am aruncat repede cartea in geanta si am plecat. Editia contine Ape adanci (1919), Lui Don Juan, in eternitate (1920) si Femeia in fata oglinzei (1921).

Despre Hortensia nu stiam mai mult decat ce invatasem in liceu, adica din Concert din muzica de Bach (1927), despre evenimentul monden organizat de Elena Hallipa-Draganescu.

Nu am inceput prea vesela cartea, dar am zis sa nu fiu rea cu ea. Mai ales ca a fost o doamna intr-o lume a barbatilor, ca multe dintre noi. Citind despre ea in “Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent” (1941), m-a suparat putin si George Calinescu comentandu-i niscaiva texte si spunand ceva de genul “deh, creier de femeie, ce sa-i faci” (!). Il stimam complet pana la acest moment.

Revenind la Hortensia, primul roman, Ape Adanci, roman de debut, scris in plin razboi, este o proza psihologica in care am intalnit o gasca de femei prietene, de diverse varste, dezbatand despre viata si valorile ei, in general. Subiectul in sine nu a prea existat, scriitura insa mi s-a parut foarte convingatoare. Frumos, inteligent, plin de broderii, scrisul Hortensiei te forteaza sa gandesti.

Lui Don Juan, in eternitate ii scrie Bianca Porporata (fosta denumire – Sfinxul) a fost si mai frumos decat Ape adanci, pentru ca a fost mai “adanc” :), putin vesel, ritmat, cazut rar in ochiuri de apa rece. Biana Porporata, pazita de don Camillo, ii scrie scrisori vesele lui don Juan. Le-am admirat de-a dreptul! Love it!

Pe cine a iubit Alisia? este o discutie intre Alisia si mos Darie, deseori filosofica, despre iubire, suflet, viata, credinta si trairi. Alaturi de baba si cartile ei de tarot. Grai zamislit cu broderie, din nou.

Romanul Adrianei este o prezentare succinta a vietii Adrianei, care tine cursuri la facultate, de doua ori pe saptamana. La un moment dat se muta in oras intr-o camera saracacioasa, cade pe covor, ajunge la spital cu o “congestie cerebrala”, sta sase saptamani internata. Ramane doar cu slujnica Aneata. Sergiu, doctor tanar cu parul alb, ii poarta sambetele si, la final, raman impreuna.

Si, in sfarsit, Femeia in fata oglinzei, despre viata Manuelei si Alinei, cu sinceritate, nu mi-a placut deloc. Doamnele traiesc intr-un mediu auster si niciuna nu are forta de a se sustrage situatiei in care se afla. Manuela este indragostita, dar doar viseaza, nu face absolut nimic sa-si schimbe soarta.

De fapt, una peste alta, aproape toate personajele Hortensiei sunt feminine, nu pot face nimic sa-si schimbe soarta si viseaza la una mai buna, exprimandu-se prin scris.

Daca esti tu, Hortensia, imi pare rau, sper ca pana la finalul vietii sa te fi implinit. Dar scrisul tau, da, merita sa fie citit, orice ar fi zis George Calinescu.

Am fost impresionata cand am primit cadou aceasta distopie de la fiica mea cea mare (acelasi autor cu Ferma Animalelor). M-a bucurat ca a inteles ca o carte imi face cea mai mare placere.

Mi-a luat ceva sa ma conving sa o citesc si apoi mi-a mai luat ceva timp sa ma conving sa o termin. Nu m-a prins din prima, trebuie sa recunosc, insa ulterior povestea in sine si-a gasit carlige si la mine.

Vorbeste despre o lume in care iti este interzis sa gandesti, in care esti urmarit la fiecare pas de “tele-ecran” si in care relatiile intre membrii sai sunt aproape inexistente. Eroul nostru, Winston Smith, se chinuie sa gandeasca mai mult decat ii permite partidul si tine de amintirile sale ca de cea mai mare credinta a sa, pentru ca stie ca in amintiri sta de fapt singura oasa in care gandirea ii era permisa si adevarul ii era revelat, fara interferente politice.

Partidului i se spune Fratele cel Mare, iar comunicarea se face intr-un limbaj de lemn denumit “neolimba”. Motto-ul partidului este: „razboiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranta este putere”.

Incearca sa inteleaga nevoile partidului ca sa poata sa-l impiedice sa se extinda si mai mult, intra intr-o relatie cu o alta muncitoare cu care incepe sa se vada pe ascuns insa, intr-un final, este arestat de partid si torturat, de principiu, fara o nevoie de a obtine alte informatii, ci doar pentru ca asa isi impunea partidul crezul.

Cedeaza, la final, si accepta iubirea neconditionata catre Fratele cel Mare.

(citind doar fragmentul cartii “Colectivismul oligarhic” pe care eroul il citeste in carte este suficient pentru cei care doresc sa inteleaga ca “peste tot este la fel, dpdv politic, strategic, economic, de cand lumea si pamantul”).

Recomand.

Am primit cartea cadou intr-un pachet de vara de la Bookster, in mod normal nu ar fi fost alegerea mea.

Pot spune ca incepe atat de brutal incat citesti primul paragraf de doua ori. Pentru ca noi toti, generatia cu cheia de gat, suntem acolo, in primul paragraf.

Am citit cartea pe sarite, nu am rabdare cata as fi avut nevoie sa o citesc cuvant cu cuvant. Eu si sotul meu am avut ore intregi de discutii plecand de la una sau doua idei de-ale autorului, deci nu pot spune ca nu te impinge la a rumega putin ideile prezentate.

Dar atat.

Stiam chestii nasoale despre Galati si obiceiurile multor galateni decazuti in patima prostitutiei. E atat de vizibil doar cand mergi pe strada, te plimbi pe faleza sau, daca te tine, mergi seara intr-un pub/terasa cu muzica sau de tineret. Iti vine sa le plangi de mila, eu m-am ridicat si am plecat.

Amelia deci nu exagereaza cu nimic cand povesteste despre orasul ei de bastina care a facut-o prostituata cat ai zice peste (o gluma literara cam amara, asa a iesit ultima propozitie).

Despre Spania, nu stiam ca e poarta de intrare a tuturor curvelor in toata Europa, de cand au schimbat un articol de lege in anii 95/96. Chiar nu mi-a iesit in ochi acest fenomen de cate ori am fost acolo, insa se pare ca este una dintre tarile cele mai afectate, voit, evident, de acest val criminalistic, poate cot la cot cu Germania.

Amelia lupta cu toata forta ei impotriva legalizarii prostitutiei, pentru ca prostitutia nu este o munca, prostituata neavand luxul alegerii situatiei in care se afla. Marea lor majoritate sunt violate, batute, lasate nemancate etc pentru a fi docile sau pentru a satisface dorintele bolnave ale “curvalailor”, ca sa o citez.

Societatea patriarhala si toate statele sunt acuzate de situatia trista in care se afla aceste femei, parte din ele transformandu-se astazi in activiste, ca si Amelia.

Merita sa o citesti, zau, nu sare calul pe nicaieri si te face sa empatizezi cu povestea instant.

Sanatate, Amelia, si putere sa te lupti cu ei in continuare!

Pentru ca nu am timpul necesar de a sta cu o carte in mana de cate ori imi doresc, m-am gandit ca as putea incepe sa imi incalc principiul cititorului de hartie si sa incerc sa imi pun castile in urechi, beneficiind de carti audio. In acest sens, mi-am platit un abonament la Everand si am facut click pe prima carte.

Nu e stilul meu de carte nici pe departe, insa omul asta explica bine cateva lucruri importante pentru fiecare adolescent care se pierde prin viata. Nu e pentru mine, intr-adevar, dar stii ce? Am gasit cateva explicatii despre unele actiuni ale prietenilor mei, explicate psihologic, care chiar m-au ajutat sa ii inteleg mult mai bine. Chiar daca au iesit din viata mea demult.

Recomand cartea celor intre 15 si 25 (30) de ani.

Pentru ca e o perioada grea si foarte grea pentru mine, am ales sa citesc ceva ce cu siguranta m-ar relaxa, ceva ce n-am citit cand i-a fost timpul pentru ca nu am avut cartile. Ciresarii. Si surpriza maxima este ca imi place construcita frazei si imaturitatea personajelor si tot ce se intampla acolo, pentru ca ma transpune in perioada in care grijile mele erau minime. Pacat ca nu intelegeam asta. Cateodata ma gandesc daca n-ar fi bine ca viata sa inceapa invers. Sa ne putem bucura cu totii de copilarie si sa nu mai asteptam sa crestem mari, ca si cum acolo, in maturitate, ne vom regasi fericirea.

Fericirea cred ca nu tine decat de lipsa grijilor, de bucuria pura a Craciunului sau a unei bombonici, de veselia zgomotoasa a unor copii care joaca de-a v-ati ascunselea.

Gasim si chestii mai putin logice in prezentarea expeditiei in pestera a ciresarilor, cum ar fi ca isi doresc sa fie primii vizitatori ai ei dar urmaresc totusi o harta cand intra in pestera…

Expeditia lor din primul volum a fost foarte frumoasa, incheiata totusi putin prea dur pentru un final la care ma asteptam, cu oameni impuscati si copiii agresati, terorizati.

Insa totul se termina cu bine, incep volumul 2.

Recomand!

Actiunea romanului semi-politist se petrece intr-o foarte frumoasa regiune din Franta. Sunt descrise mai multe crime si mai multe poduri blestemate, stranse in jurul unei mici comunitati din localitatea Saint- Cirq-Lapopie.

In satul cu pricina traieste o anume Agathe Leboeuf-Desvilliers preocupata de istoria podurilor istorice care chiar a scris o carte in care reface si istoricul Podului Diavolului, deci ne furnizeaza si date care-i explica numele, carte citita recent de doua persoane, dintre care una e insusi criminalul. 

Toti ceilalti participanti la intriga sunt care de care mai draguti, ce-i drept, insa, din nou, stilul lui Radu Paraschivescu nu ma prinde. Nu stiu de ce. Desi recunosc ca mi-am notat cateva vorbe de duh de-ale lui, cum ar fi: “taranoii aia se cred domni, si cand colo, le canta greierii-n calcaie”. 🙂