Incepe in iarna anului 1617, in insula norvegiana Vardo, cu o intamplare in care marea majoritate a barbatilor moare pe mare, din cauza unei furtuni inexplicabile.
Insula ramane exclusiv in grija femeilor. Intamplarile au loc in jurul satului de pescari, presarat cu case atat de simple si de mici ca daca stateau mai multi la masa isi loveau genunchii unii de altii.
Personajul principal, fiica Maren, ne este facuta cunoscuta imediat dupa ce logodnicul, tatal si fratele ei mor in cumplita furtuna, iar ea, mama ei si cumnata ei, sami (nu norvegiana) numita Diina, gravida cu nepotelul ei, incearca sa inteleaga cum pot supravietui intr-un mediu atat de rece si uscat, fara prea multe merinde cu care sa poata face fata iernii.
Dupa un timp corpurile barbatilor sunt aduse inapoi la tarm si, iarna fiind, neputand sa sape sa ii ingroape, decid sa ii pescuiasca si sa ii adaposteasca de iarna nemiloasa in casele inca nefolosite din sat, urmand ca la primavara sa ii ingroape conform traditiei.
De aici, romanul incepe sa devina atat de interesant incat mi-a fost greu sa-l las din mana. Plin de misoginism, misandrism si presarat cu homosexualitate (varianta feminina) fina, povestea femeilor din Vardo devine un roller coaster de emotii.
Li se aduce un pastor barbat, incercand in acest fel sa fie conduse de o mana de fier, un barbat mai degraba fricos si nesincer, pe care il desconsidera imediat. Unele dintre ele, inclusiv Maren, decid ca e vremea sa intinda plasese de peste si sa iasa pe mare, neavand alta cale de a ramane in viata, desi, impotriva credintelor locale. Kirsten incepe chiar sa poarte pantaloni, de neimaginat la acea vreme.
Insa peste tot tinutul se asterne decizia regelui Christian al IV-lea, aceea de a avea toti oamenii sub religie luterana si de a desconsidera, prin chinuri groaznice si omoruri, laponii – sau sami, pe care incepuse sa ii acuze de vrajitorii.
In acest context negru si rece incepe si povestea Ursulei, fata de armator care este “data spre casatorie” de tatal ei asa-numitului imputernicit Cornet, fiu de oier despre care mare lucru nu stia. Stia numai ca dupa moartea mamei fiicelor lui saracia l-a tinut in casa, incapabil sa aduca hrana necesara sau sa incalzeasca macar casa pentru ele. A doua lui fiica, Agnete, se nascuse bolnava si inca era dependenta de bona ei.
Ursa e smulsa din familie si dusa cu vaporul tatalui ei in insula Vardo. Pe mare intelege ce inseamna sa fii sotie, isi plange soarta, incearca sa se lege de capitanul vasului pentru confidente sau macar pentru plimbari in aer liber, insa este adusa imediat cu picioarele pe pamant de Absalom, noul ei sot.
Ajunsa in insula, fiind nevoita sa isi traiasca viata intr-una dintre micile casute in care chiar logodnicul, tatal si fratele lui Maren au zacut morti o perioada buna de timp, Ursula decide ca fara Maren nu poate invata cum sa aiba grija de casa si cum sa gateasca. Intelege, desi fara exemple anume vazute, ca sotul ei nu este nici bland nici intelegator, asa ca se supune acestuia pana in ultima clipa, luptand insa cu toata fiinta ei sa nu ramana gravida.
Incet, femei din sat incep sa fie acuzate de vrajitorie, moment in care ii ajunge la urechi oribila crima asupra unei femei pentru care sotul ei era atat de bine vazut si numit imputernicit, care imputernicire insemna curatarea insulei Vardo de restul asa-ziselor vrajitoare.
Omorate mai ales prin ardere, prietene de-ale lui Maren pica una dupa alta. Cand cea mai buna dintre ele, Kirsten, este arsa pe rug, Maren cedeaza si, sub obladuirea Ursei, incepe o relatie cu aceasta.
Desi fara nicio posibilitate sa afle, Absalom se prinde imediat de acest lucru si, intr-o infruntare in care isi dorea sa o ucida pe Maren si o loveste pe Ursa, isi pierde viata chiar de mana sotiei sale.
Maren ia asupra ei vinovatia crimei, fuge in munti si o lasa pe Ursula sa se intoarca acasa la tatal ei, din pacate, insarcinata cu pruncul atat de dorit de imputernicitul sau sot.
O recomand cu mare drag, cartea este scrisa frumos, trepidanta si, clar, avea nevoie de mai multe pagini. Mult mai multe.