Am zis sa citesc repede cartea, editata in 1921, pana nu trece anul si face 100 de ani.
Trista, povestind viata turcoaicelor obligate sa mearga pe strada numai in cearsafuri, sa nu vorbeasca decat cu eunucii care le insoteau sau cu celalte femei din harem (acum, partea feminina a oricarei familii).
Trei turcoaice tinere intretin o relatie epistolara cu francezul Andrei, din cand in cand fiind suficient de curajoase sa-l intalneasca personal. Fiecare, pe rand, si-a aratat fata lui Andrei. Una dintre ele i-a ramas in suflet pana la final.
Din pacate, fortate de casniciile nedorite in care se aflau sau trebuiau sa intre, doua dintre ele au murit (una imbolnavindu-se de friguri si cealalta, cea iubita de Andrei, sinucigandu-se cu o otrava dulce).
Urmeaza una dintre cele mai triste scrisori pe care mi-a fost dat sa le citesc pana acum, cea in care iubita ii descrie iubitului sentimentele de dragoste, murind usor din cauza otravei. “Cand esti mort, poti marturisi orice. Nu mai e eticheta. De ce’ murind, nu ti-as marturisi ca te iubesc…”
Frumos, recomand.