Category: Citit

Mnu. Stilul americanesc semi-retard care trebuie sa sublinieze o intamplare in 30 de feluri diferite sa le intre in cap unor neaveniti.

Clar nu. Pana si mitul e prezentat halucinant, bolnav ca si interpretare….

Doina Rusti este una dintre scriitoarele mele preferate, dar trebuie sa recunosc ca pe mine nu m-a prins romanul Ferenike. Este un roman autobiografic, o rememorare a unor intamplari din copilarie. Personajele vin navalnic peste tine, nu am reusit sa le etichetez suficient de repede sau suficient de bine.

Tatal ei, Cornel, este figura centrala a romanului si moartea lui parca ii opreste viata eroinei noastre. Satul Comosteni de pe Valea Jiului anilor `60 ii tine pe toti la un loc si ii ajuta sa supravietuiasca onorabil comunismului.

Eroina noastra isi aminteste mai degraba intamplarile triste decat cele frumoase.

Recunosc, nu am fost prinsa de firul povestii.

“James Cobb – un celebru psihiatru newyorkez – este angajat de un milionar in varsta pentru a-l ajuta prin metoda hipnozei sa elucideze misterul unei crime petrecute la Paris in urma cu treizeci de ani. “Sedea in mijlocul propriei bunastari cu aerul unui chirias stingher, caruia ii placea ceea ce vedea, insa stia in acelasi timp ca nimic nu-i apartine cu adevarat.(…) Fiecare gest, fiecare privire si fiecare cuvant pareau studiate, facandu-te sa te intrebi daca nu cumva ceea ce vedeai nu era decat o masca slefuita cu migala in timp, in spatele careia se ascundea un necunoscut imprevizibil, ca toti marii timizi.”

Nu m-a dezamagit nici de data aceasta dul Chirovici. Recomand!

De la Carrie anilor `90 si Shinning-ul anilor 2010, cred, adica anii in care le-am citit eu pe amandoua, nu mai citisem nimic de autor si tot apareau carti una dupa alta. Motiv pentru care am decis sa o citesc pe aceasta.

Nu trece de nota 7 nicicum. Romanul pare rupt in doua, par doua povesti diferite. Apoi, cand intri cat de cat in partea horror sau mai degraba thrilling, autorul a inceput sa se grabeasca atat de tare de zici ca venea metroul. Si nici nu mi-a satisfacut decat in mica masura pofta de ceva de care sa imi fie macar si putin teama.

Asa ca nu, nu prea recomand. Bine, nici nu o dau la o parte. Doar ca….astept inca sa atace pe cineva motanul ala. Si nu inteleg nici poza de pe carte. N-are aproape nicio legatura.

Despre misterele inconstientului colectiv – o carte foarte prietenoasa, poate cea mai prietenoasa cu care poti incepe sa citesti astfel de carti. Prinsa intre psihologie, mitologie si spiritualitate, cartea subliniaza diferentele intre Jung si Freud in privinta viselor, crizelor spirituale, etapelor vietii etc.

Cartea abordeaza teme fundamentale: autocunoasterea, acceptarea de sine si necesitatea de a aduce inconstientul in constient, explorand totodata criza sensului in viata moderna. Jung subliniaza importanta adaptarii la etapele vietii si integrarea aspectelor neconstientizate pentru a evita ca destinul sa fie condus de inconstient.

Recomand.

O carte foarte draguta de citit intr-un weekend, plina de romantism si magie si retete super gustoase de patiserie.

Irlandeza Edie nu-si gaseste locul si se hotaraste sa raspunda unui anunt de job in Franta, pe Rue de Paris, pentru un vorbitor de limba engleza. Doreste sa-si schimbe destinul si considera ca o brutarie frantuzeasca ar fi un inceput bun.

Gaseste brutaria intr-un satuc langa Paris, insa o data cu ea si o familie de tigani care au mostenit-o dar stau sa o piarda, si o fantoma care ii invata sa coaca painea si baghetele si pe dragostea vietii ei, Hugo.

Impreuna salveaza brutaria si propriile vieti.

Recomand.

Am zis ca sa mai fac pauza de la genurile mele preferate si sa incerc un gen pe care il citesc rar, asa ca am incercat din nou Agatha Christie. Nu pot sa nu recunosc ca te tine in priza. Si ca te suceste si te rasuceste si apoi te pune pe o pista pe care n-o credeai viabila pana acum doua capitole.

Recomand. Un caz de crima rezolvat cu succes.

“A fi imigrant inseamna a pierde, iar primul lucru care m-a parasit a fost numele. – Miguel Gane”

M-am simtit mandra sa aflu ca exista aceasta carte scrisa de un roman plecat in Spania cand era mic. Si foarte curioasa sa-i citesc povestea. Dupa primele pagini, am fost usor debusolata de scrisul pueril al lui Miguel, insa citind ulterior parerea unora mult mai specialisti ca mine aflu ca interpretarea a fost “adultul dispare sa ii dea cuvantul unui copil de 9 ani”. Ok. Daca ziceti. O sa ma conving la urmatoarea carte, daca va mai fi vreuna.

Aproape am plans, sincer. O poveste trista si foarte trista. Dar e mai degraba despre noi, romanii, despre ea, Romania. De-abia dupa jumatatea cartii ajunge in Spania si doar de atunci incolo povestea incepe usor sa se mai lumineze.

Recomand din toata inima. E un om bland care scrie cum simte. De apreciat!

Am ascultat cartea asta de cate ori am stat blocata in trafic sau de cate ori faceam ceva miscare. Pot sa zic ca este suficient de buna sa te tina atent. Fiind audiobook, nu am putut sa o rasfoiesc sau sa o adnotez, dar cred ca ar fi meritat.

De asemenea, cred ca trebuie ascultata de mai multe ori, pentru ca sfaturile date sunt chiar bune. Multe dintre ele. Acum ca unele se repeta si unele sunt mai putin de luat in seama, nah, se mai intampla.

O carte cu dus intors. Acum mi-a placut, acum m-a enervat.

Titlul este explicat la finalul cartii. “Trei mere cad din cer” este o formula obisnuita de final al basmelor armenesti: unul il rasplateste pe cel care a povestit, altul i se cuvine celui care a ascultat, iar al treilea e sortit celui care a crezut in puterea binelui.

Intr-un sat izolat, situat la inaltime in muntii Armeniei, o comunitate strans unita se cearta, barfeste si rade. Singura lor legatura cu lumea exterioara este un fir telegrafic vechi si un drum de munte periculos, pe care chiar si caprele abia reusesc sa-l parcurga.

Personajele sunt foarte multe si gradele de rudenie dintre ele sunt intortocheat prezentate. Atatea fire narative m-au cam ametit. Cred ca daca ramanea la povestea Anatoliei era mai mult decat suficient pentru toate lumea si, poate, mai frumos. Aveam timp sa ma bucur de carte.

“Cel mai tare doare ca nu poti sa-i imbratisezi pe cei care n-au mai putut sa te astepte”. Deci da, cartea e scrisa de un om bun.