Acum 5 ani, tot in “luna lui martie”, am incercat prima oara sa citesc aceasta carte. Nu am fost pregatita pentru ea atunci, acum am fost rugata din nou sa incerc sa o citesc si m-am pregatit mai bine inainte.
In sensul ca am citit tot ce puteam citi despre carte si despre autoare, astfel incat sa nu mai ia pe nepregatite orice “cotire” voi gasi in carte.
E departe de a fi o carte pe care o apreciez, asta este clar. Ideea cartii este o saga inter-generationala ruseasca si modalitatea in care, la sfarsitul vietii din pacate, intelegem ca noi am dus mai departe toate cele taraganate in neamul nostru pana atunci, sau toate genele pe care neamul nostru le are de sute de ani.
Insa lucrul asta il afli sau intelegi abia la final, cand Nora interpreteaza intregul roman prin ochii batranei bolnave de cancer.
In rest, insa, este o plimbare usor haotica printe generatii diferite din neamul Norei, fiecare cu povestile lui (frumoase, de altfel). Citirea scrisorilor de-o viata dintre bunicii ei o ajuta pe Nora sa inteleaga, la finalul vietii, cum ca a fost nascuta si ea, ca si altii inainte ei si ca si altii dupa ea, doar sa duca mai departe firescul neamului.
Atat. E scrisa frumos, insa nu m-a prins prea mult nici a doua oara.
Una dintre cartile fiica-mii mica la care a renuntat inainte sa o deschida. Am zis sa-i dau o sansa inainte sa o dau, sa inteleg daca merita pastrata sau nu.
Si merita. E o carte foarte draguta cu intamplari aproape magice. Cu o adolescenta singura pe lume, Sefia, care se lupta din toti rarunchii ei sa isi gaseasca matusa rapita. Se foloseste de tehnicile de supravietuire pe care le invatase deja si de armele avute pentru a razbi catre locul unde crede ca va gasi nelegiuitorii.
I se adauga in cautare si Arcasul, un adolescent rapid in lupta pe care l-a salvat intr-o dimineata. Duc cu ei un dar de pret pe care nelegiuitorii il cauta, o carte. Sefia incepe usor usor sa invete si intelege ca are o carte magica pe care, daca o va razbate, ii va arata calea.
Salut aceasta initiativa a metaforei cartii care iti arata calea!
Din pacate, publicul tinta al cartii, din casa mea, nu a fost impresionat.
“As I grow old”, pentru ca englezul zice frumos “grow”, nu ca noi, simplul “imbatranesc”, adica ma degradez, incepe sa ma ingrijoreze ideea de a nu fi bine, desi as putea fi, motiv pentru care doresc sa citesc despre cum imi poate fi mai bine.
Omul asta e un fenomen, acum in varsta de 93 de ani. Inca activ profesional, cat se poate.
“Neuroplasticitatea este capacitatea creierului de a-si schimba functiile si structura, ca reactie la o activitate fizica sau la un proces mintal, si care ne poate ajuta sa ne mentinem si chiar sa ne imbunatatim sanatatea si functiile creierului pe masura ce imbatranim”.
Cuvinte cheie: experiente timpurii netraumatice, sport, regim mediteranean, mediu social prezent si sanatos, invatare continua, muzica, somn, mindfulness.
“Cea mai buna carte de fictiune – Goodreads Choice Awards 2024” – Eh! Hai!
Ar fi pacat sa fie asta! Vreau sa cred ca sunt altele mult mai bune!
E o carte draguta, spumoasa, buna de citit, relaxanta si simpatica. Dar atat.
“Pheobe divortata sinucigasa” isi consuma toti banii pe o cazare de o noapte la un hotel de lux unde planuieste sa isi ia viata inghitind niste pastile de pisici iar Lisa, mireasa care inchiriaza tot hotelul pentru 6 zile sa isi faca nunta vietii ei cu un barbat pe care nu-l iubeste, numai ca sa consume milionul de dolari lasat cu limba de moarte de tatal ei pentru nunta visurilor, o opreste.
Si de aici o prietenie ciudata care se infiripa intre ele si un final fara nunta, cu Phoebe si “viitorul fost mire” indragostiti.
Spuneti voi! Poate sa fie asta cea mai buna carte de fictiune? 🙂
O recomand, totusi, pentru o dupa-amiaza la plaja.
De departe cea mai tulburatoare povestire de care imi amintesc! Scrisa la 1892, incepe initial in purul spirit americanesc, o familie care merge sa stea cu chirie peste vara intr-un conac.
Dar pe masura ce te aliniezi cu Charlotte si incepi sa o auzi, te scufunzi efectiv in gandurile si emotiile ei si ramai acolo captiva pana crezi tu ca ai inteles ce vrea ea sa-ti transmita.
Mie mi-a transmis o trauma nemarginita, o lupta apriga impotriva ei, cu usoare minute de liniste in care se lupta pentru ce ar putea avea cu toate resursele pe care le mai are, desi nu poate fi auzita.
Cele mai intense 20 de minute din viata mea de cititor, caci atat iti ia sa-i termini povestirea. Insa probabil ma voi gandi la ea ani intregi.
“Scrierile lui Gilman prefigureaza astfel cercetarile medicale contemporane privind rolul crucial pe care il joaca genul in diagnosticul medical, necesitatea unei colaborari eficiente intre medic si pacient si a unei coautoritati in stabilirea diagnosticului si a tratamentului si, mai presus de toate, importanta capacitatii pacientului de a-si exprima si, astfel, de a prelua controlul asupra bolii sale.” – Martha J. Cutter, Literature and Medicine
Uimitor la aceasta carte este ca pare scrisa azi, desi prima ei publicare a avut loc in anii `30.
Mi-as fi dorit ca cineva sa imi fi spus de cartea asta cand eram tanara, si mi-as fi dorit ca atunci sa fi avut puterea sa retin/cred tot ce scrie acolo, ca sa evit ani si ani de experienta sa ajung la aceleasi concluzii cu el.
“Iti poti face mai multi prieteni si poti incheia mai multe afaceri in doua luni, dovedindu-ti interesul fata de ceilalti, decat in doi ani, incercand sa-i faci pe ceilalti sa fie interesati de tine. – Dale Carnegie”
Un roman scris frumos, despre cei aproape 80 de ani de trai ai unei familii indiene. Abraham insusi indian, nenascut insa chiar in India, a descris atat de frumos cultura din perioada despre care a povestit incat unele pasaje trebuie recitite, daca iti doresti intelegrea deplina a termenilor indieni folositi cat de des a putut.
Actiunea se desfasoara, mai precis, in Kerala, pe Coasta Malabar a Indiei. Ce devine in scurt timp ciudat este ca cel putin o persoana din fiecare ramura a familiei moare prin inec – iar in Kerala apa este pretutindeni. Personajul principal este o fetita de 12 ani care este maritata fortat cu un barbat vaduv, de 40 de ani, si pleaca la casa acestuia, intre ape, departe de mama ei. Numele ei este Ammachi Mare si va fi martora unor transformari incredibile, atat ale propriei sale vieti cat si ale Indiei, prin prisma progreselor medicale si ale schimbarilor de regim politic.
Ammachi crede ca sunt urmariti de blestemul inecului cei din familia sotului si incepe sa se ingrijoreze despre proprii ei copii. Tragediile continua sa se intample, fiica ei, Bebe Mol, se naste cu o boala incurabila care nu o lasa sa se dezvolte, care ii va curba coloana intr-un mod in care organele interne nu vor supravietui, sotul moare, mama moare (de batranete insa) iar fiul ei, Philipose, ajunge la maturitate si se casatoreste cu Elise, insa fiul lor moare si el, infipt intr-un ciot de copac pe care mama lui a tinut atat de mult sa-l taie. Totusi, fiica lui Elise, nefacuta cu Philipose, ajunge sa studieze medicina si afla intr-un final ca toate rudele sotului “bunicii ei paterne” nu erau atinse de un blestem al apei, ci de o afectiune medicala ereditara, deci nu de vreo fatalitate supranaturala. Descoperirea aceasta aduce atat tragedie cat si intelegere – si devine un punct de iluminare pentru generatia tanara.
Elogiul apei insa este adus pe tot parcursul desfasurarii romanului: “Toate apele sunt legate intre ele si lumea lor e nemarginita”, apa distruge des drumurile, cand se asterne linistea, simti ca esti scufundat in apa, “calatoria pe apa e cel mai scurt drum”, “orice forma de baie ramane o lupta zilnica”, musonul insusi fiind descris ca o perioada de curatare, “deopotriva pentru corp si pentru suflet”.
Prima mea carte citita de Gabor, cu siguranta am sa mai incerc una.
Ideea de baza a cartii este ca mecanismele de adaptare la emotii ale oamenilor (mai ales ale oamenilor mici si foarte mici) pot fi (si deseori sunt) un factor declansator al bolilor de mai tarziu.
Nu am ce povesti, este o carte tip seminar, o carte studiu de caz, una care te face sa gandesti despre tine ca poate toate pe lumea asta sunt asezate cu un scop sau poate tu singur esti capabil sa le schimbi locul sau poate n-ar fi rau sa zici NU din cand in cand, ca sa ai timp sa te vezi.
Cum bine stiam deja, Doina zugraveste cu pensulele ei magice anii `20 si povestea de dragoste a lui Zavaidoc in culori calde si vesele. Chiar si tragismul in sine al cartii pare usor digerabil in fata stiloului neobosit al Doinei.
Destinul unei tinere domnisoare se schimba radical dupa ce il intalneste pe tiganul Zavaidoc in perioada interbelica, in anii lui de glorie. Povestea lui Carol (pentru ca nu i se mai potrivea Carolina) este spusa in prima parte a cartii si te aduce atat de aproape de ea incat parca ii auzi gandurile inainte sa le citesti pe hartie.
Dragostea cea mare a lui Zavaidoc, Matilda, ne aduce in cea de-a doua parte a cartii, care parca e scrisa de altcineva. Imediat se simte intreruperea de ritm si concentrarea pe o cu totul si cu totul alta personalitate, poate mai nesigura decat adolescenta Carol.
Crima comisa asupra doctorului este cat se poate de reala, insa parca n-ai loc de restul cartii sa o lasi sa te impacteze in vreun fel.
Aproape cea mai mare surpriza a mea, citind o carte. Nu stiu daca am citit in copilarie ceva de la Zaharia Stancu, probabil ca nu. Nu aveam nicio asteptare de la aceasta carte insa cititul ei m-a tinut cu sufletul la gura. O poveste scrisa foarte frumos!
Inspirat din deportarea romilor în Transnistria in timpul regimului antonescian din Romania, romanul impleteste experiente revelatoare pentru satra si bulibasa lor de-a lungul catorva luni chinuitoare.
Povestea incepe foarte frumos cu intamplari de rutina din satra, care pentru mine au fost extrem de bine primite, eu neavand pana la momentul acela informatii despre viata de zi cu zi din interiorul vreunei satre sau vreunei vieti de tigan vreodata. Dansul paparudelor a ramas plin de simbolism in memoria mea, bataile pe care le consideram doar agresive dar acum incep sa le inteleg pline de traditie si crez, faptul ca nu cred in niciun Dumnezeu, ca nu ii intereseaza sa atace “oamenii balani” ci doar sa se alinieze intre ei, “oachesii” etc.
Mila fata de animale, care la mine se gaseste inntr-un volum mult prea mare, m-a chinuit citind romanul lui Zaharia. Ursii, cainii, caii, catarii si vitele satrei, batuti cu batele sau chinuiti in orice mod sa fie aliniati satrei, ursii sa danseze, cainii sa apere, caii sa traga si tot asa, aproape ca mi-au stors o lacrima. Iar modalitatea in care tiganii se pierd cu firea pe masura ce gradul de implicare in problema respectiva creste demonstreaza, daca se poate spune asa, de ce in ochii nostri par mereu “prea mult”.
Nu exista lucru mai important pentru o satra decat obiceiurile stravechi. Him basa si Sina (Oarba) conduc satra in acest crez, insa umanitatea il face pe Him basa sa inceapa sa mai cedeze (conflictul Gosu – Ariston – Lisandra este cat se poate de amanat, ca nu cumva unul dintre ei sa moara degeaba).
Zaharia Stancu puncteaza deseori ideea principala a fragmentului prin repetarea ei. Initial mi s-a parut usor retard, americanesc, repetarea dandu-mi senzatia ca ma trage de maneca sa fiu mai atenta la citit. Insa am inteles repede ca este doar vorba despre sublinierea framantarilor exprimate: Him basa, tot drumul pana dupa fluviu, vedea in cei pe care ii intalneste pe drum ca “se uita la el si la <oamenii oachesi> ai satrei ca la niste morti”.
Pe drum, Him basa realizeaza ca satra ar trebui sa traiasca la maxim tot ce poate trai. Convins de aceste priviri ciudate ale celor intalniti pe drum si de urletele a moarte ale cainilor satrei. Isi lasa astfel si pe al cincilea fiu, cel mai mic, Alimut, sa se insoare pe drum cu Kera, iubita lui cu care zi de zi ingrijeau ursii dansatori, neasteptand sa faca nunta mare cand le-o fi mai bine, mai ales ca-l dorea a fi urmatorul bulibasa.
Ajungand dupa fluviu si venind iarna geroasa peste ei, se adapostesc in niste hrube sapate in pamantul pietros. Insa incepe o grea suferinta de frig si foame. Pe masura ce trec zilele, animalele mor, oamenii incep sa se inraiasca, dezertorii soldati ii pun la incercare, conflictele incep sa fie mult mai multe. Satra inceapa sa moara incet incet, nasterile sunt grele, pruncii nu supravietuiesc si toti incep sa creada ca Him basa este de vina pentru toate. El a acceptat sa plece dincolo de fluviu, la sfatul jandarmilor. Pentru ca randuielile vechi nu mai sunt in totalitate respectate, Him basa devine deceptionat si decide ca, decat sa fie inlocuit de catre un alt tigan la conducerea satrei, mai bine se duce sa moara de frig in crangul de langa hrube. Nerespectarea randuielilor inseamna pentru el destramarea satrei.
La venirea primaverii, Oarba ii conduce pe tiganii ramasi inapoi in Romania, cu oameni care trag la carute in locul animalelor si cu o caravana de 6 carute cu coviltir in loc de 30.
Stilul de scriere al lui Zaharia a fost pentru mine magic. Am ramas impresionata si de presararile psihologice ale tiganilor, prezentate atat de usor si de fluid pe parcursul romanului. In capul meu, femeia tiganca e doar o unealta pentru barbatul tigan, insa Zaharia m-a convins ca ei chiar sunt indragostiti, poate nu toti, dar cei care sunt, raman, si cei care raman, sufera. Pana cand pieile lor se usuca.
