Category: Citit

Initial coperta m-a indepartat putin de la decizia de a achizitiona cartea, de frica sa nu dau peste o “semi-stupizenie” plina de scene din Sandra Brown.

Surprinzator, cartea a inceput atat de bine ca nu am putut sa o las din maini, insa, asa cum preconizasem, m-am intepenit intr-o scena Sandra Brown – si inca una si inca una. Pe la jumatatea cartii incepusem deja sa consider ca e pacat de cat a muncit saraca autoare sa stranga atatea si atatea informatii despre subiect si apoi sa le presare cu scene aproape pornografice de care, eu, cel putin, chiar nu aveam nevoie. Ma daramase gandul ca mi s-a distrus euforia primelor capitole.

Insa prea era scrisa cu patos, asa ca am continuat sa o citesc si nu imi pare rau deloc.

Cartea incepe cu scena mortii lui Petru cel Mare, Sankt Petersburg, 1725, alaturi de actuala sa sotie, Ecaterina, fosta Marta.

Plecam apoi multi ani in spate, si aflam ca Marta fusese nascuta intr-un satuc din actuala Lituanie, sarac lipit pamantului. Dupa ani de chinuri in saracie si razboi, Marta este salvata de la un viol in strada de catre unul dintre generalii Tarului. Apoi, incepand sa inteleaga ca este frumoasa si inteligenta, Marta ajunge sa ii intre in gratiile Tarului. Desi schimbator si iute la manie, acru si crud la inima deseori, lasandu-si prima sotie (cu care are un fiu, Alexei, prea slab pentru a-l urma la tron) sa putrezeasca intr-o camera dintr-o manastire, Marta incepe sa inteleaga cum il poate conduce catre propriile interese.

Nici nu ne dumirim bine si Marta devine Ecaterina, apoi ramane insarcinata de 12 ori, in viata ii raman insa doar 2 fete: Anna si Ecaterina. Neavand un baiat pentru tronul Rusiei, Marta traieste mereu cu securea deasupra capului. Insa ajunge imparateasa si reuseste sa transforme, pe o perioada scurta inainte sa moara de pneumonie, Imperiul Tarist.

Recomand, o carte captivanta, istorica, bine legata.

Putin mai slaba decat sora ei, Inimi cicatrizate, poate si pentru ca este un roman publicat postum.

Intamplarile continua in sanatoriile prin care trece, insa nu sunt nici pe departe atat de important descrise ca in Inimi cicatrizate. Singura intamplare notabila este construirea relatiei cu daneza logodita, Gerta, careia ii spunea Simpla, si pentru care strabatea, pe ploaie, vant, durere, febra, in carje, cu funicularul, drumul pana la sanatoriul ei.

Gerta il face sa simta pentru prima data gelozia, iar eroul nostru incepe sa aiba niste conversatii filosofice cu el insusi, incercand o bucurie timida la simtirea unei dureri anorganice, cum ar fi gelozia, in defavoarea tuturor durerilor corpului.

Apoi ne doreste sa intelegem ca atunci “Cand umblati pe strada, priviti in urma voastra si veti constata ca in aer nu ramane nimic” sau “Cand taceti dupa ce ati vorbit, in aer nu ramane nimic din ceea ce ati spus”. “In transparenta aceasta mai teribil inchisa ca o celula, ne zbatem si ne topim actiunile”.

Nu stiam ca Max este roman, evreu, din Botosani, din aceeasi generatie cu Eliade. Trebuie sa recunosc ca nu am auzit pana astazi de el. Cartile lui sunt mai degraba autobiografice, care se invart in zona suferintei unei boli cronice cauzate de un virus, TBC osteo-articular.

Romanul se desfasoara in cadrul unui sanatoriu – spital, unde toti bolnavii stau intinsi pe gutiere (un fel de targi cu saltele si roti mari), sunt scosi la plimbare sau dusi pe malul marii din Berck. Emanuel, eroul nostru, ajunge sa isi petreaca aici o perioada de timp pentru incercarea de a fi salvat de durerile de spate care nu-l lasa deloc, parte din vertrebrele lui fiind roase de acest infernal virus.

Este atintit in gutiera, prins intr-un corset de gips ingrozitor de greu, care nu-l lasa nici macar sa se ridice. Tese relatii frumoase cu ceilalti bolnavi si incearca sa traiasca cat de normal posibil, cateodata poate aproape comic, mai ales cand bolnavii prinsi in gips isi doresc sa intretina intre ei relatii sexuale.

Se indragosteste de Solange, bolnava recuperata, cu care isi petrece zile intregi plecati, cu caruta (pe care o conduce tot el, din pozitie orizontala, cu ajutorul unei oglinzi careia ii poate schimba unghiul cu mana sa poata observa strada), prin zona sanatoriului. Creste intre ei o iubire frumoasa, dar suferinda inca de la inceput, condusa aproape exclusiv de o empatie de ambele parti. La un moment dat in timp, Emanuel decide ca Solange e prea mult, ii ofera mereu tot si chiar sunt zile in care nu-si doreste tot, zile in care nu-si doreste nimic sau zile in care nu-si doreste sa o vada. Nu-si exprima vertical simtamintele catre ea, si saraca femeie aproape innebuneste, amenintand cu suiciderea.

Incearca sa iasa din Berck mai devreme, cerand cazare la o vila pe malul marii, in casa unei doamne care are un baiat. Acolo i se pare ca se apropie si mai mult de normalitate, insa pentru cititor, miscarea devine si mai ireala: ce om si-ar lua asupra-i acceptul de a caza un pacient intins pe o targa? De a fi raspunzatoare pentru el, de a-l ajuta sa traiasca? Un strain?

Spre finalul romanului scapa de corsetul de gips, isi recupereaza pielea demult uitata si incepe sa se simta iarasi ca un om. Insa nu reuseste sa se ridice din gutiera, nu ne spune daca a reusit sau nu tratamentul la care a fost supus, chinuitor si inuman. Decide sa paraseasca Berck-ul, urcand cu gutiera intr-un tren spre Geneva.

Recomand, e o dovada clara de acceptare a conditiei vietii, chiar daca ea este nenorocita.

„Realitatea unică şi limitată a fiinţei noastre unice şi limitate seamănă cu un coşmar nocturn din care însă nimeni nu ne trezeşte: «bizara aventură de a fi om» nu este decât această zbatere inutilă în ghearele unei condiţii din care nu există ieşire, cu excepţia unor rare şi pasagere momente de beatitudine, când identitatea noastră este suspendată şi ne ingăduie, ca într-un vis frumos de această dată, să participăm la existenţa esenţială, profundă şi infinită a Marelui Tot; când, cu alte cuvinte, Je est un Autre.”

Nicolae Manolescu

….ceea ce inseamna ca sinele interior este altceva, nedefinit si strain. Variatia eului nostru interior este continua. Gandurile si emotiile sunt, prin natura lor, trecatoare.

Am fost mereu pasionata de Familia Regala Britanica, inca de pe cand Harry era doar un omulet rosu pus sub semnul intrebarii paternitatii sale. Acum (februarie 2024) cand tatal Charles a ajuns in sfarsit rege (de Camilla nu vreau sa comentez nimic, doar ca ramane la fel de rea si la batranete), dupa o viata de asteptat, citesc stirea ca a fost diagnosticat cu cancer. M-am panicat, stiind ca eu inca nu am citit cartea lui Harry, si chiar as vrea sa inteleg totul intr-un context foarte larg, nu sa iau in calcul numai stirile de la palat, care evident, sunt gandite cu 10 capete si rescrise de sute de ori.

Asa ca imi amintesc ca vecina mea a intrat in posesia cartii acum un an, asa ca o cer imprumut pentru o citire. Am devorat-o. Nu pentru ca e scrisa cu un stil aparte, nu pentru ca este in engleza, ci pentru ca omuletul a scris-o simplu, ca pe un jurnal, ocolind cat se poate toate cele rele (sa se spele).

Evident ca este o doar “his side of the story”, dar oare nu asa este pentru toti? Nu toti traim doar povestea noastra?

Pare la inceput a fi un copil rasfatat, insa pana la final ajung sa inteleg o parte mai mare din el. “Copilul problema” care ne-a fost vandut la stiri nu zic ca nu exista, zic doar ca era un adolescent britanic normal, care a luptat cu tot sufletul lui sa nu se alinieze cutumelor princiare, ca sa-si razbune mama ucisa intr-un accident auto, de la care intelesese deja ca e extrem de greu sa fii printesa.

Moartea mamei i-a condus si ii conduce inca intreaga viata, este o obsesie peste care nu poate trece, ani la rand a asteptat-o sa se reintoarca, crezand ca ea nu a plecat dintre ei, doar s-a ascuns intr-un loc bun pentru ea unde traieste in sfarsit fericita. Moartea mamei l-a aruncat intr-o lume trista, neagra, din care nu a iesit inca si din care poate nu va iesi niciodata. Toate amagirile altora referitoare la el au plecat de la o frustrare condusa de moartea mamei, dar niciunul din familie nu a considerat ca el ar trebui sa fie tratat special din acest punct de vedere si ajutat mai mult decat restul supravietuitorilor.

Nu-si vorbeste de rau familia, este doar cateodata dezamagit de ei, de lipsa lor de suport si intelegere. Nu am regasit in carte lucruri extreme, de neinteles, de nefacut in familii atat de inalte. Isi recunoaste cu sinceritate toate greselile, toate cutumele cu care traieste, fara a se chinui sa si le explice intr-un fel.

Are regrete. Si asta m-a facut sa fiu si mai empatica cu el, desi poate ca eu as fi decis altfel.

Regreta Anglia, lumea si familia lui. Regreta plecarea. Dar isi iubeste familia directa si se hraneste cu fericirea lor.

Toata plecare din familia regala a fost condusa exclusiv de ura deloc de neglijat pe care a construit-o impotriva presei britanice. Nu a avut puterea sa ii lase sa abereze si a devenit absolut obsedat de orice comentariu (chiar si online, unde chiar e aiurea sa te astepti sa nu gasesti foarte multa ura), pierde ore in sir luand urma oricarei stiri negative despre Meghan.

O sotie americanca, crescuta diferit si avand valori diferite de britanici, nu avea cum sa nu fie ciudata in alegeri, raspunsuri sau reactii. Peste asta, inteleg ca vine si un caracter instabil al ei plus o rautate sau nepasare vizibila, asa ca pachetul complet le-a fost oferit pe tava de Harry tuturor. Dar nu este o scuza a unei natiuni sa se comporte ca o soacra veritabila.

Recomand, o carte pentru cultura noastra generala, insirata intr-un numar mare de pagini. Nu va va plictisi.

Pai nu banuiam eu bine dupa ce am citit Benoni ca Rosa va reveni in bratele lui?

Ce m-a enervat insa la culme este ca imi doream nespus ca povestitorul sa fie Rosa, sa inteleg si eu o data pentru totdeauna cum gandeste. Dar ar fi fost prea simplu pentru Knut Hamsun, asa ca s-a gandit sa ne introduca un personaj nou, un student, Parelius, care-si baga coada peste tot si devine ochiul critic al tuturor celorlalte personaje. Vesnic indragostit de Rosa.

Apare si baroneasa, fiica lui Mack, peersonaj ciudat si greu de inteles, rautacioasa.

Rosa se casatoreste cu Benoni si fac un baiat, desi niciodata nu mi se pare ca s-a dedicat intru totul sotului ei. Traieste o trauma cumplita cand afla ca fostul sot de fapt nu murise, ci doar fusese alungat cu bani de catre Mack, insa intalnirea cu el o face sa inteleaga ca el nu ii impartaseste grija incomensurabila.

Benoni ramane putred de bogat, desi pe parcurs mai pierde din avere, din cauza lui Mack. Lucrurile insa intra pe fagasul normal si romanul se termina intr-o nota relativ pozitiva, cu botezul celui mic.

Sigur, o recomand. O carte scrisa frumos.

Cartea asta m-a enervat cumplit. Am primit recomandarea de a o citi de la sotul meu. Credeam ca voi gasi doar chestii de barfit despre Ceausesti. Insa nu. Am intrat intr-un univers despre care poate as fi preferat sa nu-mi mai amintesc.

Eram mica la revolutie. 8-9 ani. Nu intelegeam eu prea multe, dar nici fan comunism n-am fost. Am suferit direct la revolutie, parintii mei erau ambii plecati. Tata era cadru militar al MAI, in sanul evenimentelor urate din acea perioada. Trauma pe care si-a castigat-o in acea perioada cumplita il macina si acum. Mama a fost nevoita sa se prezinte la CEC zi de zi, in Cotroceni, si mergea pe jos din Dr. Taberei. In zilele fatidice, ocolea cadavre sa ajunga la munca. Insa pare ca a rezistat mai bine decat tata.

Noi doua, acasa singure, cu paturi in geam noaptea, sa putem aprinde o lumina. Mai dormeam la o vecina, care avea ferestrele pe spatele blocului, pentru ca la noi se infigeau gloantele in pereti de cate ori se auzea vreo rafala apropiata. Dormeam pe jos, sa rezistam nevatamate pana a doua zi. Apartamentul ne-a fost verificat, sub acuzatia ca ascundem un terorist, care era bunicul meu, venit de la tara cu merinde, care sforaia saracul pe jos in holul casei de zguduia peretii (stiau, evident, ca tata nu era acasa si nu avea cine sforai asa tare).

Revenind, eram mica la Revolutia din 1989 si nu stiam prea bine cu ce se mananca. Iar parintii mei au trait bine pe vremea comunismului si nu erau obiectivi cu privire la subiect. Lucru evident, chiar si pentru un copil. Nu-mi puneam bazele in povestile lor de bine inca de pe atunci. Pentru ca eu sufeream dupa carti, muzica, stiri si filme, dulciuri cool si culoare, sucuri si jucarii “ca afara”, de vedeam numai prin Neckermann. Stateam cu catalogul ala in brate ore intregi, lasandu-mi imaginatia sa zburde salbatic.

Cartea mi-a confirmat ceea ce banuiam deja, dar mi-a si adus in prim plan ceea ce nici cu gandul nu gandeam. Nu-mi putusem imagina vreodata ca Nicolae era mai degraba un mafiot, un criminal politic si-un hot de clasa inalta, toate sub egida “partidul ne vrea asa”. Iar ea, o imbecila extrem de proasta, o arivista si-o dezlanata. Obsedata de partidele de sex, ale ei si-ale altora.

Nu as dori sa raspandesc mai multe zvonuri despre carte, as dori sa o citeasca multi dintre noi, sa inteleaga dedesubturile comunismului romanesc, in amploarea lui.

Mi-a fost recomandata, insa nu am reusit sa citesc mai mult de jumatate, mi s-a parut prost scrisa, prea copilareasca, desi ideea cartii era promitatoare: cinci tineri americani sunt racolati sa devina spioni in Paris, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, impotriva nemtilor. In acest sens incep sa fie antrenati, li se ofera nume de cod si o singura cutie postala prin care pot comunica unii cu altii de-a lungul misiunii.

Cam pana aici am citit, nu stiu daca devenea palpitant dupa…..

Cartea asta m-a surprins placut. In primul rand, nu am invatat la scoala si nu am citit pana acum nicio informatie legata de ce a trebuit sa suporte Grecia in al doilea razboi mondial, si nici nu stiam ca imediat dupa au avut Razboi Civil.

Toata naratiunea s-a invartit in aceasta zona istorica. Frumos scris, m-a tinut lipita de carte ore intregi.

4 copii, 2 fete 2 baieti, raman fara casa dupa ce aceasta se prabuseste, si fara parinti (dupa ce tatal, marinar, uita de ei iar mama ramane afectata serios psihic dupa prabusirea casei si este internata intr-un ospiciu). Preluati de bunica de tata, singura lor bunica, de altfel, cresc ajungand sa aiba pareri politice diferite, si certuri continue in contradictoriu. Convingerile politice ii fac sa adere la tabere diferite, deci sa traisca acele zile aspre de razboi intr-o frica continua, intr-o saracie lucie.

Cum cresc copiii astia este ceva frumos povestit. Niciunul nu este infranat in niciun fel, sunt lasati sa se dezvolte in ritmul propriu, in ideile proprii, in idealismul fiecaruia. Bunica se implica cu trup si sulfet in cresterea lor, si ii iubeste ca pe ochii din cap.

Personajul principal este Themis, cea mai mica dintre cei 4, si, de altfel, cea mai empatica fata de toata familia toata viata ei. Fuge de acasa sa adere unei tabere de comunisti, unde ataca sate pentru hrana si arme, si pentru a lua prizonieri copii si femei pe care sa ii transforme, la randul lor, in comunisti. Apoi este arestata, trece prin mai multe inchisori, tabere de “dezvatare a ideologiilor gresite sustinute prin fapte si vorbe”. In timpul in care muncea zilnic intr-una dintre aceste tabere, realizeaza ca este gravida. Cu unul dintre liderii comunisti. Si se imprieteneste la catarama cu o alta prizoniera, care nascuse de cateva luni copilul aceluiasi barbat. Prietena moare, ea paraseste tabara si il cauta pe copil ani buni, ca sa-si tina promisiunea de a-l creste frate cu al ei.

Se marita, mai face inca 3 copii si ajunge sa retraiasca aceleasi momente de panica, spre batranete, din cauza acelorasi cauze ale regimului politic. Ororile continua, si romanul se termina cu vorbele lui Themis: “Cei se sunt iubiti, nu vor muri niciodata!” – desi trupurile lor zac ascunse sub urmarile unui razboi nemilos.

Imi place Knut Hamsun, nu zic nu. Benoni este un roman al singuratatii, tristetii, dezamagirii, dorintei de a avea statut pentru a fi acceptat.

Singura dorinta a pescarului/postas Benoni este sa se imbogateasca, sa-si poata gasi o sotie pe masura si sa poata fi acceptat pe o scara sociala la care accede cu toata fiinta lui.

Benoni traieste o existenta importanta in satul sau, insa pare a nu fi vazut/inteles, orice ar face. Reactiile lui insa sunt calme si stapanite, continuandu-si planurile initiale cu hotarare.

“Singura iubire valabila este cea furata. In clipa in care iubirea devine permisa, ea devine porcoasa. Si in clipa aceea, ea devine rutina: dar asta inseamna ca in aceeasi clipa a incetat sa mai existe.”- nu stiu daca vorbele sotului Rosei iubirea vietii lui Benoni, sunt adevarate pentru marea majoritate, insa adevarul lui a facut-o sa inteleaga ca si-a ales prost sotia.

Probabil, in urmarea acestui roman, “Rosa”, ea isi regandeste intreaga viata amoroasa si se reintoarce la fostul pescar, azi om important si bogat, cu bani castigati mai ales dupa vanzarea unor stanci cu minereu de argint in subsol.

Recomand!

O incercare copilaroasa de carte care a dorit sa exprime, printr-o metafora a iernii, o perioada de depresie din viata unei femei de 41 de ani. Nu i-a iesit, pare ca a fost scrisa de mai multe minti, cu strategii diferite care nu s-au aliniat pana la sfarsitul cartii.

Nu recomand.