Category: Citit

Trebuia sa astept sa faca editia minim 50 de ani ca sa ma apuc sa o citesc 🙂

Nu mi-a placut cum arata cartea, nu m-a facut curioasa neam, insa intr-o zi aveam de treaba mai mult prin oras, stiam ca ma plictisesc asa ca am aruncat repede cartea in geanta si am plecat. Editia contine Ape adanci (1919), Lui Don Juan, in eternitate (1920) si Femeia in fata oglinzei (1921).

Despre Hortensia nu stiam mai mult decat ce invatasem in liceu, adica din Concert din muzica de Bach (1927), despre evenimentul monden organizat de Elena Hallipa-Draganescu.

Nu am inceput prea vesela cartea, dar am zis sa nu fiu rea cu ea. Mai ales ca a fost o doamna intr-o lume a barbatilor, ca multe dintre noi. Citind despre ea in “Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent” (1941), m-a suparat putin si George Calinescu comentandu-i niscaiva texte si spunand ceva de genul “deh, creier de femeie, ce sa-i faci” (!). Il stimam complet pana la acest moment.

Revenind la Hortensia, primul roman, Ape Adanci, roman de debut, scris in plin razboi, este o proza psihologica in care am intalnit o gasca de femei prietene, de diverse varste, dezbatand despre viata si valorile ei, in general. Subiectul in sine nu a prea existat, scriitura insa mi s-a parut foarte convingatoare. Frumos, inteligent, plin de broderii, scrisul Hortensiei te forteaza sa gandesti.

Lui Don Juan, in eternitate ii scrie Bianca Porporata (fosta denumire – Sfinxul) a fost si mai frumos decat Ape adanci, pentru ca a fost mai “adanc” :), putin vesel, ritmat, cazut rar in ochiuri de apa rece. Biana Porporata, pazita de don Camillo, ii scrie scrisori vesele lui don Juan. Le-am admirat de-a dreptul! Love it!

Pe cine a iubit Alisia? este o discutie intre Alisia si mos Darie, deseori filosofica, despre iubire, suflet, viata, credinta si trairi. Alaturi de baba si cartile ei de tarot. Grai zamislit cu broderie, din nou.

Romanul Adrianei este o prezentare succinta a vietii Adrianei, care tine cursuri la facultate, de doua ori pe saptamana. La un moment dat se muta in oras intr-o camera saracacioasa, cade pe covor, ajunge la spital cu o “congestie cerebrala”, sta sase saptamani internata. Ramane doar cu slujnica Aneata. Sergiu, doctor tanar cu parul alb, ii poarta sambetele si, la final, raman impreuna.

Si, in sfarsit, Femeia in fata oglinzei, despre viata Manuelei si Alinei, cu sinceritate, nu mi-a placut deloc. Doamnele traiesc intr-un mediu auster si niciuna nu are forta de a se sustrage situatiei in care se afla. Manuela este indragostita, dar doar viseaza, nu face absolut nimic sa-si schimbe soarta.

De fapt, una peste alta, aproape toate personajele Hortensiei sunt feminine, nu pot face nimic sa-si schimbe soarta si viseaza la una mai buna, exprimandu-se prin scris.

Daca esti tu, Hortensia, imi pare rau, sper ca pana la finalul vietii sa te fi implinit. Dar scrisul tau, da, merita sa fie citit, orice ar fi zis George Calinescu.

Am fost impresionata cand am primit cadou aceasta distopie de la fiica mea cea mare (acelasi autor cu Ferma Animalelor). M-a bucurat ca a inteles ca o carte imi face cea mai mare placere.

Mi-a luat ceva sa ma conving sa o citesc si apoi mi-a mai luat ceva timp sa ma conving sa o termin. Nu m-a prins din prima, trebuie sa recunosc, insa ulterior povestea in sine si-a gasit carlige si la mine.

Vorbeste despre o lume in care iti este interzis sa gandesti, in care esti urmarit la fiecare pas de “tele-ecran” si in care relatiile intre membrii sai sunt aproape inexistente. Eroul nostru, Winston Smith, se chinuie sa gandeasca mai mult decat ii permite partidul si tine de amintirile sale ca de cea mai mare credinta a sa, pentru ca stie ca in amintiri sta de fapt singura oasa in care gandirea ii era permisa si adevarul ii era revelat, fara interferente politice.

Partidului i se spune Fratele cel Mare, iar comunicarea se face intr-un limbaj de lemn denumit “neolimba”. Motto-ul partidului este: „razboiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranta este putere”.

Incearca sa inteleaga nevoile partidului ca sa poata sa-l impiedice sa se extinda si mai mult, intra intr-o relatie cu o alta muncitoare cu care incepe sa se vada pe ascuns insa, intr-un final, este arestat de partid si torturat, de principiu, fara o nevoie de a obtine alte informatii, ci doar pentru ca asa isi impunea partidul crezul.

Cedeaza, la final, si accepta iubirea neconditionata catre Fratele cel Mare.

(citind doar fragmentul cartii “Colectivismul oligarhic” pe care eroul il citeste in carte este suficient pentru cei care doresc sa inteleaga ca “peste tot este la fel, dpdv politic, strategic, economic, de cand lumea si pamantul”).

Recomand.

Am primit cartea cadou intr-un pachet de vara de la Bookster, in mod normal nu ar fi fost alegerea mea.

Pot spune ca incepe atat de brutal incat citesti primul paragraf de doua ori. Pentru ca noi toti, generatia cu cheia de gat, suntem acolo, in primul paragraf.

Am citit cartea pe sarite, nu am rabdare cata as fi avut nevoie sa o citesc cuvant cu cuvant. Eu si sotul meu am avut ore intregi de discutii plecand de la una sau doua idei de-ale autorului, deci nu pot spune ca nu te impinge la a rumega putin ideile prezentate.

Dar atat.

Stiam chestii nasoale despre Galati si obiceiurile multor galateni decazuti in patima prostitutiei. E atat de vizibil doar cand mergi pe strada, te plimbi pe faleza sau, daca te tine, mergi seara intr-un pub/terasa cu muzica sau de tineret. Iti vine sa le plangi de mila, eu m-am ridicat si am plecat.

Amelia deci nu exagereaza cu nimic cand povesteste despre orasul ei de bastina care a facut-o prostituata cat ai zice peste (o gluma literara cam amara, asa a iesit ultima propozitie).

Despre Spania, nu stiam ca e poarta de intrare a tuturor curvelor in toata Europa, de cand au schimbat un articol de lege in anii 95/96. Chiar nu mi-a iesit in ochi acest fenomen de cate ori am fost acolo, insa se pare ca este una dintre tarile cele mai afectate, voit, evident, de acest val criminalistic, poate cot la cot cu Germania.

Amelia lupta cu toata forta ei impotriva legalizarii prostitutiei, pentru ca prostitutia nu este o munca, prostituata neavand luxul alegerii situatiei in care se afla. Marea lor majoritate sunt violate, batute, lasate nemancate etc pentru a fi docile sau pentru a satisface dorintele bolnave ale “curvalailor”, ca sa o citez.

Societatea patriarhala si toate statele sunt acuzate de situatia trista in care se afla aceste femei, parte din ele transformandu-se astazi in activiste, ca si Amelia.

Merita sa o citesti, zau, nu sare calul pe nicaieri si te face sa empatizezi cu povestea instant.

Sanatate, Amelia, si putere sa te lupti cu ei in continuare!

Pentru ca nu am timpul necesar de a sta cu o carte in mana de cate ori imi doresc, m-am gandit ca as putea incepe sa imi incalc principiul cititorului de hartie si sa incerc sa imi pun castile in urechi, beneficiind de carti audio. In acest sens, mi-am platit un abonament la Everand si am facut click pe prima carte.

Nu e stilul meu de carte nici pe departe, insa omul asta explica bine cateva lucruri importante pentru fiecare adolescent care se pierde prin viata. Nu e pentru mine, intr-adevar, dar stii ce? Am gasit cateva explicatii despre unele actiuni ale prietenilor mei, explicate psihologic, care chiar m-au ajutat sa ii inteleg mult mai bine. Chiar daca au iesit din viata mea demult.

Recomand cartea celor intre 15 si 25 (30) de ani.

Pentru ca e o perioada grea si foarte grea pentru mine, am ales sa citesc ceva ce cu siguranta m-ar relaxa, ceva ce n-am citit cand i-a fost timpul pentru ca nu am avut cartile. Ciresarii. Si surpriza maxima este ca imi place construcita frazei si imaturitatea personajelor si tot ce se intampla acolo, pentru ca ma transpune in perioada in care grijile mele erau minime. Pacat ca nu intelegeam asta. Cateodata ma gandesc daca n-ar fi bine ca viata sa inceapa invers. Sa ne putem bucura cu totii de copilarie si sa nu mai asteptam sa crestem mari, ca si cum acolo, in maturitate, ne vom regasi fericirea.

Fericirea cred ca nu tine decat de lipsa grijilor, de bucuria pura a Craciunului sau a unei bombonici, de veselia zgomotoasa a unor copii care joaca de-a v-ati ascunselea.

Gasim si chestii mai putin logice in prezentarea expeditiei in pestera a ciresarilor, cum ar fi ca isi doresc sa fie primii vizitatori ai ei dar urmaresc totusi o harta cand intra in pestera…

Expeditia lor din primul volum a fost foarte frumoasa, incheiata totusi putin prea dur pentru un final la care ma asteptam, cu oameni impuscati si copiii agresati, terorizati.

Insa totul se termina cu bine, incep volumul 2.

Recomand!

Actiunea romanului semi-politist se petrece intr-o foarte frumoasa regiune din Franta. Sunt descrise mai multe crime si mai multe poduri blestemate, stranse in jurul unei mici comunitati din localitatea Saint- Cirq-Lapopie.

In satul cu pricina traieste o anume Agathe Leboeuf-Desvilliers preocupata de istoria podurilor istorice care chiar a scris o carte in care reface si istoricul Podului Diavolului, deci ne furnizeaza si date care-i explica numele, carte citita recent de doua persoane, dintre care una e insusi criminalul. 

Toti ceilalti participanti la intriga sunt care de care mai draguti, ce-i drept, insa, din nou, stilul lui Radu Paraschivescu nu ma prinde. Nu stiu de ce. Desi recunosc ca mi-am notat cateva vorbe de duh de-ale lui, cum ar fi: “taranoii aia se cred domni, si cand colo, le canta greierii-n calcaie”. 🙂

Initial coperta m-a indepartat putin de la decizia de a achizitiona cartea, de frica sa nu dau peste o “semi-stupizenie” plina de scene din Sandra Brown.

Surprinzator, cartea a inceput atat de bine ca nu am putut sa o las din maini, insa, asa cum preconizasem, m-am intepenit intr-o scena Sandra Brown – si inca una si inca una. Pe la jumatatea cartii incepusem deja sa consider ca e pacat de cat a muncit saraca autoare sa stranga atatea si atatea informatii despre subiect si apoi sa le presare cu scene aproape pornografice de care, eu, cel putin, chiar nu aveam nevoie. Ma daramase gandul ca mi s-a distrus euforia primelor capitole.

Insa prea era scrisa cu patos, asa ca am continuat sa o citesc si nu imi pare rau deloc.

Cartea incepe cu scena mortii lui Petru cel Mare, Sankt Petersburg, 1725, alaturi de actuala sa sotie, Ecaterina, fosta Marta.

Plecam apoi multi ani in spate, si aflam ca Marta fusese nascuta intr-un satuc din actuala Lituanie, sarac lipit pamantului. Dupa ani de chinuri in saracie si razboi, Marta este salvata de la un viol in strada de catre unul dintre generalii Tarului. Apoi, incepand sa inteleaga ca este frumoasa si inteligenta, Marta ajunge sa ii intre in gratiile Tarului. Desi schimbator si iute la manie, acru si crud la inima deseori, lasandu-si prima sotie (cu care are un fiu, Alexei, prea slab pentru a-l urma la tron) sa putrezeasca intr-o camera dintr-o manastire, Marta incepe sa inteleaga cum il poate conduce catre propriile interese.

Nici nu ne dumirim bine si Marta devine Ecaterina, apoi ramane insarcinata de 12 ori, in viata ii raman insa doar 2 fete: Anna si Ecaterina. Neavand un baiat pentru tronul Rusiei, Marta traieste mereu cu securea deasupra capului. Insa ajunge imparateasa si reuseste sa transforme, pe o perioada scurta inainte sa moara de pneumonie, Imperiul Tarist.

Recomand, o carte captivanta, istorica, bine legata.

Putin mai slaba decat sora ei, Inimi cicatrizate, poate si pentru ca este un roman publicat postum.

Intamplarile continua in sanatoriile prin care trece, insa nu sunt nici pe departe atat de important descrise ca in Inimi cicatrizate. Singura intamplare notabila este construirea relatiei cu daneza logodita, Gerta, careia ii spunea Simpla, si pentru care strabatea, pe ploaie, vant, durere, febra, in carje, cu funicularul, drumul pana la sanatoriul ei.

Gerta il face sa simta pentru prima data gelozia, iar eroul nostru incepe sa aiba niste conversatii filosofice cu el insusi, incercand o bucurie timida la simtirea unei dureri anorganice, cum ar fi gelozia, in defavoarea tuturor durerilor corpului.

Apoi ne doreste sa intelegem ca atunci “Cand umblati pe strada, priviti in urma voastra si veti constata ca in aer nu ramane nimic” sau “Cand taceti dupa ce ati vorbit, in aer nu ramane nimic din ceea ce ati spus”. “In transparenta aceasta mai teribil inchisa ca o celula, ne zbatem si ne topim actiunile”.

Nu stiam ca Max este roman, evreu, din Botosani, din aceeasi generatie cu Eliade. Trebuie sa recunosc ca nu am auzit pana astazi de el. Cartile lui sunt mai degraba autobiografice, care se invart in zona suferintei unei boli cronice cauzate de un virus, TBC osteo-articular.

Romanul se desfasoara in cadrul unui sanatoriu – spital, unde toti bolnavii stau intinsi pe gutiere (un fel de targi cu saltele si roti mari), sunt scosi la plimbare sau dusi pe malul marii din Berck. Emanuel, eroul nostru, ajunge sa isi petreaca aici o perioada de timp pentru incercarea de a fi salvat de durerile de spate care nu-l lasa deloc, parte din vertrebrele lui fiind roase de acest infernal virus.

Este atintit in gutiera, prins intr-un corset de gips ingrozitor de greu, care nu-l lasa nici macar sa se ridice. Tese relatii frumoase cu ceilalti bolnavi si incearca sa traiasca cat de normal posibil, cateodata poate aproape comic, mai ales cand bolnavii prinsi in gips isi doresc sa intretina intre ei relatii sexuale.

Se indragosteste de Solange, bolnava recuperata, cu care isi petrece zile intregi plecati, cu caruta (pe care o conduce tot el, din pozitie orizontala, cu ajutorul unei oglinzi careia ii poate schimba unghiul cu mana sa poata observa strada), prin zona sanatoriului. Creste intre ei o iubire frumoasa, dar suferinda inca de la inceput, condusa aproape exclusiv de o empatie de ambele parti. La un moment dat in timp, Emanuel decide ca Solange e prea mult, ii ofera mereu tot si chiar sunt zile in care nu-si doreste tot, zile in care nu-si doreste nimic sau zile in care nu-si doreste sa o vada. Nu-si exprima vertical simtamintele catre ea, si saraca femeie aproape innebuneste, amenintand cu suiciderea.

Incearca sa iasa din Berck mai devreme, cerand cazare la o vila pe malul marii, in casa unei doamne care are un baiat. Acolo i se pare ca se apropie si mai mult de normalitate, insa pentru cititor, miscarea devine si mai ireala: ce om si-ar lua asupra-i acceptul de a caza un pacient intins pe o targa? De a fi raspunzatoare pentru el, de a-l ajuta sa traiasca? Un strain?

Spre finalul romanului scapa de corsetul de gips, isi recupereaza pielea demult uitata si incepe sa se simta iarasi ca un om. Insa nu reuseste sa se ridice din gutiera, nu ne spune daca a reusit sau nu tratamentul la care a fost supus, chinuitor si inuman. Decide sa paraseasca Berck-ul, urcand cu gutiera intr-un tren spre Geneva.

Recomand, e o dovada clara de acceptare a conditiei vietii, chiar daca ea este nenorocita.

„Realitatea unică şi limitată a fiinţei noastre unice şi limitate seamănă cu un coşmar nocturn din care însă nimeni nu ne trezeşte: «bizara aventură de a fi om» nu este decât această zbatere inutilă în ghearele unei condiţii din care nu există ieşire, cu excepţia unor rare şi pasagere momente de beatitudine, când identitatea noastră este suspendată şi ne ingăduie, ca într-un vis frumos de această dată, să participăm la existenţa esenţială, profundă şi infinită a Marelui Tot; când, cu alte cuvinte, Je est un Autre.”

Nicolae Manolescu

….ceea ce inseamna ca sinele interior este altceva, nedefinit si strain. Variatia eului nostru interior este continua. Gandurile si emotiile sunt, prin natura lor, trecatoare.