O mizerie! E prima carte pe care am sa o arunc la gunoi dupa ce imi notez parerea. Initial am zis ca i-o dau si fiica-mii sa o citeasca, sa vad daca diferenta intre generatiile noastre poate accepta grotescul si nefirescul din aceasta carte. Incepe ca un roman pornografic, insa e atins de mizeria umana indescriptibila a personajelor sale. Nici nu merita povestit!
Da….nu stiu daca mi-am ales cel mai bun moment sa citesc aceasta carte despre un parinte care moare, sau despre amandoi parintii care mor, fix cand eu trec prin momente crunte cu scleroza laterala amiotrofica a mamei si depresia nerecunoscuta a tatei. Tineri, daca e sa compar cu varsta la care au murit parintii lui Radu. Cu 25 de ani mai tineri. Cu inca o viata mai tineri….
“Batranetea e, simplu si drastic spus, anticamera mortii”.
O carte calda, personala si plina de regret a lui Radu la adresa parintelui care i-a marcat viata si de la care a invatat cat a putut de mult. De la parintele care l-a respectat si educat pana la maturitate si dupa.
Recomand, intr-o zi de toamna melancolica, aceasta carticica pentru suflet.
Am luat cartea repede de pe raft in drum spre aeroport dintr-un singur motiv, acela ca era o carte usoara si o puteam cara dupa mine. Recunosc ca era pe lista mea de necitite, insa nu tineam neaparat, filmul neplacandu-mi aproape deloc.
Actiunea are loc in Long Island si New York City, in vara lui 1922, SUA. Cele doua personaje principale sunt Nick si Gatsby. Nick e cel care se muta in chirie, intr-o casa amarata care nu prea se vede de la strada, fix langa conacul lui Gatsby, si cel care ne povesteste de fapt toate intamplarile. Gatsby, despre care intelegem intr-un final ca a strans o avere impresionanta numai ca sa-si recastige o iubita pierduta, Daisy Buchanan, care face parte din clasa superioara, la care el doar aspira. Petrecerile dese si somptuoase ale lui Gatsby, care de altfel facea contrabanda cu alcool, incep sa-l faca cunoscut in paturile sociale de peste el si ajunge, intr-un final, din nou la Daisy, casatorita cu Tom. Citind repede urmatoarele pagini, Tom si Gatsby au o confruntare, Daisy il respinge pe Gatsby, calatorind impreuna in masina lui Gatsby, Daisy o accidenteaza mortal pe Myrtle (amanta lui Tom), sotul lui Myrtle, atatat de Tom, il ucide prin impuscare pe Gatsby, cand acesta se relaxa pe o saltea in singura zi de baie in piscina din toata vara.
Nu mi s-a parut un fir extraordinar sau special in vreun fel, sincer. Nu mi se pare nici cartea ceva wow.
In afara de sublinierea declinului visului american, spiritul anilor ’20, diferenta dintre clasele sociale si ceva tesaturi de intrigi intre personaje, altceva nu gasesti in cartea lui Fitzgerald.
O carte despre experientele lui Huxley cu mescalina, un drog halucinogen. In primul eseu din aceasta carte, “Portile perceptiei”, sunt descrise amanuntit aceste experiente. Prima parte a cartii recunosc ca nu m-a prins aproape deloc. El leaga multe dintre experientele traite de operele unor artisti sau autori celebri, mai ales pentru a dovedi efectele vizionare puternice pe care le poate produce arta. Religia devine foarte importanta atunci cand discuta opiniile sale despre motivul pentru care oamenii iau droguri si despre modul in care oamenii incearca sa obtina experiente vizionare. “Atunci cand, indiferent de motiv, barbatii si femeile nu reusesc sa se transcenda pe ei insisi prin intermediul cultului, al faptelor bune si al exercitiilor spirituale, ei sunt inclinati sa recurga la surogatele chimice ale religiei.”
Cel de-al doilea eseu, “Raiul si iadul”, ofera o analiza mai generala a capacitatii fiintelor umane de a atinge transcendenta și cunoasterea. Povesteste despre rai si iad si despre o cale de mijloc la care se poate ajunge prin utilizarea mescalinei. Subliniaza importanta starii de spirit a persoanei care incearca sa aiba o experienta vizionara, cum ar fi persoanele care suferă de boli precum schizofrenia sau persoanele care sunt pacatoase. Atunci cand aceste persoane incearca sa ajunga in rai sau in iad, se vor trezi blocate intr-o zona de mijloc intunecata din care nu pot scapa.
Cel mai important pasaj din carte, pentru mine, a fost acela in care am primit o explicatie diferita la “de ce tin oamenii religiosi post” – pentru ca este cea mai rapida modalitate, prin privarea de mancare calitativa, deci fara nutrienti sau vitamine, de a scadea randamentul mental al oricarui om, pentru a-l pregati mai bine pentru doctrina religioasa la care va lua parte imediat dupa terminarea postului.
Am sarit o carte si am revenit la Doina. Maxime felicitari! Este o scriitura (si asta) care imi face atat de multa placere citind-o, incat am devenit dependenta.
Zogru, dupa mine, este spiritul romanului insetat de nevoia de bagacios notoriu (ia sa vedem noi ce face vecinul), “intrupat” in multe tipologii clasice de romani, sub umbrela unui spirit, vampir, fantoma, duh, justitiar, aducator de moarte si ce o mai fi Zorgu prin definitia lui, definitie lasata la “ochiul” cititorului.
Am colindat cu Zogru sute de ani si sute de tipologii umane, pentru ca el iese si intra dintr-un corp intr-altul, pe care il si omoara dupa 40 de zile, de nu stie ce l-a lovit, in afara de 2 mici gauri pe gat. Zogru ajuta sau se bucura de omul lui, Zogru ingroapa sau pedepseste omul lui, e justitiar sau empatic si chiar se indragosteste. In sute de ani, ramane legat doar de neamul Bubosului, care il urmareste din generatie in generatie, din 1460 pana in 2005.
Finalul a fost absolut neasteptat pentru mine, intrucat Zogru era prin definitie singur si asa l-as fi vazut si in ultimul capitol. Insa singuratatea lui ia sfarsit, intr-un mod atat de frumos si de linistit, cat sa te faca sa zambesti.
Recomand din inima! Cu siguranta poate fi apreciat de o multitudine de cititori. Pentru ca Zogru, deseori, suntem noi.
Cand scrie “premiul Nobel pentru literatura” pe o carte, te poti astepta la orice. Dar orice-ul asta trebuie sa te faca sa gandesti putin ce tocmai ti-ai bagat sub ochi, altfel, n-ar mai scrie.
Nu sunt foarte incantata cand citesc literatura germana, ba` cred ca am spus frumos, mai degraba o ocolesc. Insa cartea promitea o reinnoire a literaturii germane, asa ca am zis sigur, de ce nu, sa vedem ce ne ofera nou.
Pot sa spun ca firul povestii a fost prezentat intr-un ritm foarte bun si de apreciat. Subiectul in sine, “Katharina Blum, menajeră, bucătăreasă și chelneriță liber-profesionistă, deosebit de apreciată de angajatori și de toți cei care o cunosc, îl întâlnește pe Ludwig Götten la o petrecere dată de nașa și protectoarea ei. Cei doi se îndrăgostesc și decid să-și petreacă restul nopții împreună, la Katharina. A doua zi, pentru tânăra îndrăgostită începe coșmarul. Anchetată de poliție pentru favorizarea unui infractor, este, în plus, victima unui tabloid care îi distruge reputația, prin răstălmăciri, denaturări și pure calomnii”, nu este unul de impact emotional mare pentru mine. Dar trebuie sa recunosc ca modalitatea de scriere a lui Boll m-a impresionat si m-a tinut acolo.
Mi-a amintit de romanele copilariei, in care totul se invartea in jurul unui singur lucru, maiestuos si impunator: fie familia, fie mama, fie satul, pamantul etc. Aici, este despre moara. Moara e cea care conduce, prin forte nevazute, destinul oamenilor din Comosteni.
Unul dintre personaje este omorat, Max, in conditii discutabile chiar si pentru partile implicate. Totul este redus la tacere, insa sufletul lui Max pare sa bantuie tot si pe oricine. Firul epic incepe apoi sa se intrepatrunda cu o antologie a comunismului, vazuta din alte unghiuri, de catre toate personajele.
Finalul cartii este despre descatusare, despre daramarea peretilor rosii ai morii si despre despletirea de misticism, despre credinta in fantoma. Speranta reluarii unei vieti normale in Comosteni incepe.
Am gasit-o recomandata de alti cititori, m-a atras culoarea ochilor mamei, trebuie sa recunosc. O carte care isi urla durerea, neputinta, boala.
O ura necontrolata la adresa mamei, care indurereaza cititorul, plecand de la aspectul fizic al mamei pana la comportamentul si sufletul ei bolnav de cancer. Nu a fost usor sa citesc cartea, m-a ros modalitatea de gandire a adolescentului implicat in roman. L-am urat, l-am sprijinit si l-a urat iar.
“Nu o mai vazusem niciodata atat de femeie” – transformarea unei fiinte urate din toti rarunchii in mama psiholog, salvatorul unei vieti incepute gresit, te face pana la urma sa faci pace cu tine.
O carte cadou in care chiar am descoperit o surpriza placuta mie. O viata povestita cu mult calm si intelegere, o viata traita intr-un con de umbra pe care eroina noastra nu si l-a dorit neaparat. O mama care a acceptat tot si a renutat la ea. Care a trecut prin tragediile ei si ale altora, ramanand in picioare.
Pianista Madeleine Malraux, despre care nu stiam nimic pana la citirea acestei carti, acestui jurnal pentru care trebuie sa ii multumim nepoatei ei, Celine, ca a decis sa-l publice sa-l putem citi si noi.
Am citit-o intr-un timp lung pentru ca nu m-a prins deloc. Este o culegere de intamplari dintr-un kibbutz, cu legatura intre ele insa fara niciun aport scriitoricesc. Poate am fost eu intr-o perioada proasta. Sau poate cartea asta a lui nu-mi este potrivita.
Cert este ca daca nu era scurta, nu o terminam de citit. Si am sa o donez cui va mai dori sa o citeasca.