respirintrepagini

Mi-a placut mult cartea. A fost linistita, de parca timpul statea in loc si eu ma puteam bucura de ea. Sau poate am perceput-o asa pentru ca am citit-o in avion? Nu mai conteaza, important e ca mi-a placut.

Este o carte usoara, pentru drum. Despre o femeie deceptionata in dragoste care isi gaseste in sfarsit linistea in bratele unui alt barbat, dupa ce afla ca al ei sot a luat-o in casatorie numai pentru ca pierduse un pariu. In timp de razboi, sa reusesti sa ai puterea de a trai o poveste de dragoste sincera, printre atacuri aeriene si abuzuri administrative, mi se pare minunat.

Recomand 🙂

A fost o carte citita dintr-o maxima curiozitate. Albinele pentru mine sunt atat de complexe incat probabil oricat ai citi despre ele, nu apuci sa stii nici jumatate.

Romanul a fost foarte mediatizat vara aceasta si, poate de aceea, am avut asteptari mult prea mari de la el. Ii dau un 6 spre 7. Ideea de la care pleaca este frumoasa, romanul e scris in 3 dimensiuni temporale: Anglia 1852, SUA 2007 si China 2098. Initial, am crezut ca voi citi un SF: “fiecare floare trebuia polenizata cu micuta pensula din pene de gaina, de la gaini crescute tocmai in acest scop […] asemenea unor pasari mult prea mari, ne balansam pe cate o creanga fiecare […] ni se scadea salariul daca foloseam mult prea repede polenul din cutie”. Tao, China, George, SUA si William, Anglia, sunt legati intre ei, mai mult sau mai putin, de albine.

Am asteptat toata cartea ca aceasta legatura intre ei, intr-un final, sa fie wow. Dar n-a fost. Ce a dainuit de-a lungul generatiilor de la Wiliam la Tao a fost doar un roman, Apicultorul Orb. Ok….

William se chinuie sa construiasca un nou tip de stup (sa renunte la cel din paie), George ingrijeste albine si Tao polenizeaza pomi fructiferi, dupa disparitia albinelor in 1980, din cauza stropirii intensive a copacilor.

Luate separat, capitolele nu sunt deloc rele. Dar, cu tot respectul, superficiale. Desi autoarea e norvegiana, carte e putin…americaneasca.

Foarte buna cartea. O forfota continua si un amalgam de sentimente il invadeaza pe Puiu Faranga zi de zi incat obosesti si tu alaturi de el.

Era singurul dintre ai lui responsabil sa “improspateze” sangele neamului sau, ai carui membri se imbolnavesc din ce in ce mai des, din cauza sangelui albastru. De aceea, incepe sa umble din sat in sat sa caute o domnisoara potrivita pentru copiii lui. In drum spre un sat din Arges, se opreste impreuna cu soferul si tatal lui in Varzari, sa traga la carciuma pentru un pahar si un blid de mancare. Carciumarul i-a indrumat in curtea din spate sa-si clateasca ochii cu Ciuleandra, o hora in care fetele si flacaii isi rupeau opincile, distrandu-se.

Initial, Puiu nu observase vreo domnisoara care sa-i placa, dar nebunia jocului nu il lasa deloc indiferent. Ba din contra. Ii navali in sange ca o boala grea. De care nu mai scapa pana la sfarsitul vietii.

Ceru voie tatalui sa-l lase incerce si el, apoi se prinse in joc alaturi de ceilalti tineri. Asa o intalni pe Madalina.

Impotriva vointei ei, Madalina se redenumeste Madelaine, se scoleste in Elvetia, invata bunele maniere si, mai ales, limba franceza. Madalina devine un obiect, un proiect al rudelor lui Puiu, o plastilina modelabila intr-o viitoare sotie aproape perfecta.

Desi are 13-14 ani, Madalina isi paraseste satul natal pentru indeplinirea nevoilor boieresti. La 18, se casatoreste cu Puiu. La 22, moare de mana aceluiasi Puiu.

Lui Puiu nu i-a pasat niciodata de ea. Pentru Puiu, femeia nu este o persoana, ci o modalitate de a-si satisface o nevoie. Pentru Puiu, femeile sunt doar momente in viata. Nu il intereseaza loialitatea lui dar este in schimb gelos pe orice alt barbat ii priveste sotia.

Intr-o asemenea criza de gelozie inchipuita, o omoara sugrumand-o pe cea care, fetiscana fiind, si-a parasit lumea pentru el.

Policarp Faranga, tatal sau, e cel care continua sa-l protejeze excesiv pe Puiu, incercand sa-l scape de puscarie, internandu-l intr-un sanatoriu unde un anumit doctor ar fi trebuit sa-i scrie un raport favorabil unei boli psihice.

Si, de aici, incepe de fapt cartea. Talentul incontestabil al lui Rebreanu de a prezenta, prin simple cuvinte, intregul proces prin care trece Puiu in zilele in care sotia sa zacea pe un catafalc asteptand sa fie inmormantata, si dupa, sunt atat de natural scrise incat trec pe langa tine simtaminte puternice, pentru care te intorci din drum la randul dinainte.

Doctorul este insa fostul iubit si promisul Madalinei, acest statut neajutandu-l prea mult pe Puiu in drumul lui catre nebunie.

Frumos, complex, trist si atat de valoros, romanul lui Rebreanu a castigat un loc de cinste in topul cartilor mele preferate.

Nu, sper sa nu joc Ciuleandra in mijlocului camerei mele dintr-un sanatoriu, dar sper sa nu uit cartea asta niciodata.

Daca mai tineti minte “Cina cu ficat si inima”, apai, aici a fost cam la fel. Nu e genul meu preferat, dar mi-a fost recomandata cu caldura de colega mea, Raluca, asa ca nu am putut spune nu.

Si bine am facut! Cartea a fost o surpriza pentru mine. “O crima povestita asa cum Picasso picta tablouri”. Exact asa. O tornada de idei si rasturnari de situatii si personaje si momente pe care le consideri cheie, dar nu sunt, si concluzii pe care le consideri finale, dar ele de-abia daca apuca sa te faca sa intelegi inceputul ideii autorului. O nebunie!

Sus si jos si stanga si dreapta si acum dar parca ieri si aici dar parca acolo, parca e un copil care sufera de ADHD. Dar, ca toti copiii, un copil frumos si, mai ales, inteligent. Firul povestii ne invarte in jurul mortii profesorului Wieder, pentru care sunt banuiti mai ales o studenta de-ale lui cu care a lucrat de-a lungul vremii (Laura) si iubitul ei (Richard). Dar nu, de ce sa fie asa de simplu? Lucrurile o iau razna pe masura ce dai paginile cartii. Nu vreau sa va stric surpriza, dar cartea este exact asa cum zice, a oglinzilor. Dar nu a oglinzilor normale, in care te vezi pe tine si pari normal. Nu. A oglinzilor care distorsioneaza si, mai mult decat atat, sunt sparte. Asa ca niciun personaj nu a reusit sa se vada in oglinda, pentru ca oglinda reflecta doar propriile obsesii.

Felicitari, dle Chirovici. Si sotiei dvs, care v-a convins sa continuati sa scrieti.

Si mersi, Blondo, a fost o carte buna 🙂

Pentru ca nu am citit-o pana acum, spre rusinea mea, ma uit repede prin ea. O vad suficient de serioasa si-mi spun ca mai imi trebuie una, pentru “daca ma simt rau si nu ma pot concentra”. Asa ca iau o carte de-a fetelor, Kastanka, de Cehov. Despre ea nu am sa scriu separat, este o povestioara mica mica despre o catelusa draguta care isi pierde stapanul si pe care si-l regaseste, desi nu neaparat cautandu-l. Tristuta povestirea, ca marea majoritate a celor scrise de rusi, Sofia mea plangand ca a murit prietenul Kastankai, gascanul. Dar sa revin.

Plec la Gura Humorului cu un autor moldovean dupa mine (din Iasi, ce-i drept). Ma apuc sa citesc, imi place, ma plimba prin regrete vesnice ale unui Iasi “demult pierdut” si ale unei societati “in decadere”. Pe ici pe colo, presarata cu ceva “magie”, asemenea lui Eliade in Maitreyi, Teodoreanu se lasa atins de erotismul “fetei din brazi”, cu care ireal compara toate aparitiile feminine din viata lui de dupa.

Ajunge sa se casatoreasca cu o domnisoara foarte diferita de orice vazuse el pana atunci, mica, baietoasa, care chiar il insotise pe tatal ei in campanii militare. Nu este atras neaparat de ea, si, desi totul parea a fi in regula, revine la o iubire veche careia nu i-a dat curs la momentul potrivit, o actrita/cantareata frumoasa, focoasa.

Cineva spunea despre carte ca este cu siguranta o radiografie a sufletului masculin. Pentru mine a fost iarasi o dezamagire a modului in care actioneaza/reactioneaza barbatii atunci cand vine vorba despre iubire. Andi, caci despre el vorbesc, el fiind personajul principal al romanului, alege calea gresita, cel putin dupa mine, ramanand cu frumoasa (si de altfel mai putin inteligenta) cantareata, care ii poate gadila orgoliul la infinit.

Aflam cu tristete ca amarata copila care il iubea cu toata fiinta ei si care ii oferise atata spatiu cat sa aiba timp sa stea serile cu artista, ca sa nu sufere “saracul barbat”, a ales sa plece si sa ii ofere si mai mult spatiu.

E trist cand lasi parintii sau fratii, si mai ales societatea, sa decida pentru tine. Si e si mai trist cand esti slab, influentabil si usor imatur, ca Andi.

Cartea a fost recomandata de o gramada de cititori. A castigat chiar ci Pulitzer pentru fictiune in 2018.

Mie nu mi-a placut. Este vorba despre un scriitor gay (nu e primul pe care il citesc, dar parca Telespan, acum 3-4 ani, a fost mult mai tare cu Cimitirul lui). Andrew scrie despre Less (Arthur) mult prea siropos, cu simtaminte pe care eu nu le asociez barbatilor, cu decizii slabe si motivatii aproape inexistente, cu frici si emotii inexplicabile.

Less fuge de viata de pana acum cand este invitat la nunta de catre unul dintre fostii lui iubiti. Brusc isi aminteste ca e scriitor si isi poate umple timpul mergand din tara in tara, tinandu-se ocupat si aratandu-si frustrarile in grupurile de oameni cu care intra in contact.

Are un NU din partea mea.

• 

Anul fatidic `89, back in business 🙂

Am citit cartea cu drag. Desi Timisoara nu este un oras pe care sa il cunosc atat de bine precum autorul, ma leaga de acest oras o oarecare istorie scurta a vietii mele de pana acum. Mi-am petrecut chiar, intr-un an, si o vacanta de vara undeva langa Timisoara, obisnuindu-ma in acest fel cu limbajul si cu bunul mers al vietii din vremea de imediat dupa `89.

Mi-am amintit cu placere de copilaria mea urbana, care seamana foarte mult cu intamplarile povestite de Goran. In Bucuresti se intamplau clar mult mai multe lucruri si nu apucai sa te plictisesti niciodata, dar poate exact asta este farmecul unui oras de provincie. Totusi, Timisoara este un oras mare si se apropie de Bucuresti in multe feluri.

Am ras, am oftat si am recitit unele pasaje, de drag. O carte simpla, usoara, de vara, buna de stat la plaja cu o apa rece langa tine.

• 

Ceva special in rutina mea 🙂

O sa ziceti ca-s nebuna cu cartea asta, dar aflu in stanga dreapta de tot felul de boli, unele chiar autoimune, unele chiar ale mele, asa ca incep cu mic cu mare sa-mi adun informatii.

Felicitari fetii asteia de a scris cartea, e geniala, merita toti banii. Atatea informatii de bun simt scrise atat de bine si frumos, pe intelesul tuturor, merita sa fie citite de oricine.

Sanatate va doresc! Si voua!

Nu am putut sa ma opresc,  asa ca am trecut la vol. 2.

Scrie nenea asta, Riggs,  foarte placut. Volumul 2 ne  prezinta copiii deosebiti parasind bucla de  timp  in care se aflau,  cu ymbrina care ii  proteja, Miss Peregrine, acum  transformata in pasare. Calatoria initiatica a copiilor prin tenebrele lumii exterioare,  secatuita  de razboi, crime, bombe si multe  altele,  pentru a ajunge la Londra,  este absolut fantastica.

Intr-unul dintre capitole am  iubit o satra de  tigani,  in altul am suferit la moartea unui porumbel inteligent (mbine,  aproape inteligent,  nah,  sa  nu fac oximoroane),  intr-unul m-am oripilat mergand printre niste cavouri, in altul am omorat niste strigoi oribili, intr-unul am simtit fiorii primului sarut si tot asa, la  infinit, de nu-ti vine sa  te mai opresti.

Ah, si din cand in cand cartea e presarata cu poze vechi ce vin sa sublinieze ideea de baza a capitolului, atat de infioratoare ca dai repede pagina. Dar NU TE LASI.

Bravo mah, Riggs,  am  sa continui si cu volumul  3.

🙂 Am plecat de la data de 3 septembrie 1940 din Miss Peregrine si am ajuns cu Printul din negura nu prea departe, in 1943.

Nota autorului, dementiala. Scrisa din suflet. Aflam ca e prima lui carte, scrisa la 20+, pe care cu greu a reusit sa o tipareasca, multi ani mai tarziu.

Este o carte frumoasa, simpla, pentru 12+. Prima cu fantome pe care o citesc 🙂

O familie de 5 membri isi muta domiciliul, din cauza razboiului, intr-o casa pe malul marii unde ajunge sa intre intr-o poveste plina de razbunari, fantome, rautati, vapoare esuate, scufundari intr-o mare schimbatoare, prieteni si animalute de casa.

Doi dintre frati (Max si Alicia) leaga o prietenie foarte frumoasa cu Roland, localnic, si incep sa-si petreaca zilele plimbandu-se cu bicicletele prin oras si facand scufundari pe langa o epava, plina de mistere. Bunicul lui Roland, paznicul farului, se dovedeste a avea un trecut incarcat, plin de spaima si dornic de rabunare. Parintii lui Roland pana la urma se dovedesc a nu fi cine stia el ca sunt, povestea vietii lui se schimba total, pericolele care il pasc, mai ales in fiecare 23 iunie, il pandesc la tot pasul.

Nu as vrea sa dezvalui mai multe despre subiect, inca Printul din negura m-a speriat si pe mine, asa, invaluit, fara forma, animalic sau in alt chip, cum isi facea aparitia din cand in cand in viata personajelor mele. Ati vazut, am zis “mele”.

Cititi cartea, merita. Si daca o citesc si prichindeii, merita si mai mult! Cartea se termina in 23 iunie 1943. Long live Miss Peregrine! 🙂