Jurnalul Annei Frank – Ari Folman, David Polonsky

O pauza cu o carte de copii e oricand binevenita.

Vuieste Facebook-ul de recomandari de romane grafice. Benzile desenate nu mi-au placut niciodata, si, in capul meu, oricum erau pentru baieti, cele mai multe dintre ele.

Dar cand am vazut acest roman grafic, am zis DA, TREBUIE. Pentru ca m-a impresionat povestea fetei asteia. Pentru ca imi place Amsterdam-ul si m-as muta acolo. Pentru ca am simtit energiile din casa in care oamenii astia au stat ascunsi de nazisti atata timp. Si pentru ca mi-a placut filmul “The Fault in Our Stars”, in care ma regasesc de fiecare data cand il vizionez. Plang mereu cu Hazel Grace si Augustus. (“That`s the thing about pain. It demands to be felt”.)

Si interpretarile cinematografice ale jurnalului sunt absolut frumoase.

Asa ca l-am cumparat pentru cele doua minunate fiice pe care le am. Evident, eu am fost singura care l-a citit, cel putin pana acum. Cartea o cunosteam, am citit-o deja de doua ori, in romana si engleza. Am observat alte detalii in amandoua cartile, asa ca ma gandeam ca de data asta nu mai are ce sa ma mire.

Apai, nasol. Ca a avut. Au fost cateva pasaje pe care fie nu le-am retinut eu din celelalte doua, fie faceau parte din bucatile “interzise” a fi printate de tatal Annei. Inca nu m-am dumirit si nici nu stiu daca doresc sa ma dumiresc.

Desi trist, romanul grafic a fost mult mai usor digerabil. Astept sa vad si parerea fetelor dupa ce il vor citi.

Pana acum, eu ii dau nota mare!

Trecutul este viu – F.L Iorga in dialog cu Neagu Djuvara

Neagu Djuvara – unul dintre oamenii care ma intriga. Nu sunt la prima carte cu/despre/scrisa de dansul, dar din acest interviu am aflat detalii despre viata sa personala pe care pana acum nu le stiam. Nu ma ridic nici la degetul mic al dlui Djuvara, asa ca nu mi-as permite sa scriu nimic despre dansul sau viata dansului.

Spun doar ca orice, dar orice carte care mi-a cazut in mana pana acum referitor la subiectul in cauza, a fost pentru mine o incantare. Parca il auzi atunci cand il citesti, si, desi, ca noi toti, are defectele sale, este atat de special tot ce face / zice incat parca stai la gura sobei cu bunicii, ascultand povesti despre razboi.

Este atat de frumos incat nu te prinzi ca ai ajuns la ultima pagina, alba, si te uiti in gol, inca incercand sa-ti faci o parere despre viata. Si iti vezi micimea. Si realizezi nimicnicia care ne caracterizeaza astazi. Si devii trist. Dar de-abia astepti sa o iei de la capat.

Frumos.

Rostul lumii, jurnalul unei calatorii – Nicolas Bouvier

Am deosebita placere de a face parte, la job, si din echipa care se ocupa de employee marketing si care trebuie sa vina constant cu idei frumoase pentru oameni. Asa s-a nascut ideea intalnirilor “Lobby for a hobby” unde intr-o zi am ascultat-o pe Cristina, care ne-a vorbit atat de frumos despre un anumit mod de a calatori incat m-a convins sa incep sa citesc din cartile recomandate de ea. Ce a fost si mai frumos este ca tot ea mi-a imprumutat Rostul lumii, si mi-a spus ca e crema cartilor despre calatorii.

Incep, mega-curioasa. Inteleg din primele pagini ca eu nu calatoresc in adevaratul sens al cuvantului, ci ma duc sa fac nani in locuri straine. Clar. Nu traiesc nici 10% din ce traiesc oamenii astia 2 mergand in Fiatul lor Topolino prin lume (un ziarist-fotograf si-un pictor, Thierry).

Totul incepe la Belgrad. Cunosc niste sarbi, dar nu am fost in Serbia pana acum. Descrierea orasului imi aminteste oarecum de Bucuresti, in trecut. Praf, caldura, saracie, oameni buni, tarani, tigani, cenzura, viata austera, popor lacom de orice. “Orasul era ca o rana care trebuie sa curga si sa puta ca sa se vindece, iar sangele lui vartos parea in stare sa cicatrizeze orice”. Totul se intampla in jurul Savei, apa ce trece prin oras, si care la un moment dat intalneste Dunarea. In general imbracate urat, butucanos, eroul nostru se bucura nespus cand zareste pe strada o femeie imbracata intr-un superb capot rosu, incaltata cu papuci cu toc. Sarbii sunt descrisi ca fiind buni, ospitalieri,  dornici de cate o petrecere cu fiecare ocazie, fie ea buna sau rea.

Calatoria continua spre urmatorul popas, tot in Serbia, la Sumadia, unde eroii nostri invata ca “sanatatea este un echilibru dinamic facut dintr-un sir de infectii, mai mult sau mai putin tolerate” si unde, urmarind o iapa, realizeaza ca “era tot ce vazusem mai feminin in Iugoslavia”, iar mosnegii hatri sunt cei mai vii din oras.

Ajungem ca prin vis in Prilep, Macedonia, unde serile sunt neaparat insotite de muzica, ca si in Serbia. Inainte sa plece mai departe in Grecia, Eyub, barbierul turc, tine sa le arate aparatul lui de radio,  comandat de la Salonic, mare gadget pe vremea aceea.

La granita cu Grecia, te loveste schimbarea culorii, te urmareste un albastru vesel, iar grecii, grecii sunt mult mai intensi, nerabdatori si mai repezi decat sarbii sau macedonenii. In Ankara, lumea vorbeste doar despre Ataturk, iar dansurile populare turcesti le raman si lor in cap exact cum mi-au ramas mie dupa ce le-am vazut intr-un concediu in Turcia, cand am multumit in sinea mea ca nu i-am prins pe oameni cand inca atacau tinuturile vecine. Sunt foarte agresive si dure. S-au mai bucurat in Turcia de ceai fierbinte si tigari.

Persia – alta lume. Granita iraniana, Tabriz, Azerbaidjan. Totul ia o turnura pentru care poate nu erau pregatiti, desi erau deja hotarati sa petreaca aici aproximativ 6 luni, pentru ca “uneori, proiectele soarecilor si ale oamenilor nu se implinesc”. Fiind in Islam, auzim de fanatism, razbunari, rautati. Cea mai precisa si usor de inteles descriere a acelui popor am regasit-o in aceasta carte: “Islamul, aici, adevaratul islam? E terminat demult…nu mai produce decat fanatism, isterie si suferinta. Se aduna si zbiara urmandu-si steagurile negre, jefuiesc o pravalie-doua ori se automutileaza in transe mistice, la comemorarea mortilor Imamilor…Nu mai exista prea multa etica in toate astea: cat despre doctrina, sa nu mai vorbim! Am cunoscut aici cativa musulmani autentici, oameni absolut remarcabili…dar au murit cu totii ori au plecat. Acum…vedeti dvs, fanatismul e ultima revolta a saracului, singura pe care stapanii nu reusesc sa i-o refuze. Fanatismul ii face sa zbiere duminica si sa se supuna in restul saptamanii, da, multi oameni de aici se multumesc cu atat. Multe lucruri ar merge mai bine daca ar fi mai putin flamanzi.”

Foamea stapaneste o buna parte din urmatoarele pagini ale cartii. O foame ce trece prin os, o foame combinata cu un frig de -30 de grade care, impreuna, nu te lasa sa dormi. Te destinzi apoi cu o baie turceasca, hammam, in mijlocul unui inghet nemaintalnit, unde apa calda curgea in valuri, unde un ciolanos te sapunea, te freca cu o manusa aspra, te clatea, te masa atat de tare incat iti trosneau vertebrele, iti ciupea tendoanele si iti calca in picoare incheieturile, coastele si bicepsii. Apoi, cu valuri de apa calda pe tine te lasa acolo, intins, semilesinat, sa zaci pana cand adormeai. Magic!

Urmeaza “scaparea” catre Mahabad, unde, pentru o perioada scurta, din cauza lipsei banilor necesari platii hotelului si din excesul de zel aratat de politist, raman in inchisoare ca si “oaspeti”. Drumul catre Teheran era inca impracticabil din cauza iernii, asa ca dupa ce fug din inchisoare se cazeaza intr-un garaj alaturi de inginerul Roberts, care se chinuia sa faca, pro-bono, o scoala pentru sat. Era primit cu pietre de catre copii iar materialele i se furau peste noapte. Cadoul nu era acceptat, taranii nu pricepeau ce ar putea face cu scoala. Era mai bine daca le dadea ceva de mancare, ceva banuti, ii proteja de jandarmi sau ii lasau sa munceasca mai putin. Apoi, mullahul ar fi ramas fara meserie daca si alti tarani ar fi devenit mai isteti.

In Teheran, un oras declarat oricum nu prea frumos, unde pe jos e iarba verde iar daca te uiti in sus vezi zapada muntilor, de unde ar fi plecat cei trei Regi de la Rasarit si unde sunt platani atat de mari incat pot acoperi si trei cafenele, domina albastrul. Dar nu cel din Grecia, care isi da aere si e agresiv ca marea, ci un albastru persan, care usureaza sufletul, luminat, patinat. Lapislazuli, ultramarin, albastrul canta si se inalta, in armonie cu ocrul nisipului, cu verdele catifelat al frunzelor, cu zapada, cu noaptea. Eroii nostri incep sa fie mahniti de atitudinea agresiva, de consumatorii de opiu, vesnic cu buzele negre si miscari incete. Masina li se strica din ce in ce mai des, suruburi mici de sub ea cad prin nisipul fin sub soarele atat de arzator incat nu poti respira, orice calatorie trebuie sa inceteze noaptea, sau sa iti asumi ca mori.

Teheranul este insa un oras de oameni invatati. Oamenii vorbesc franceza, desi probabil nu or sa ajunga la Paris niciodata. Aflam de triburile Qasqai, Kaoli si altele, impacati cu viata lor nomada si atat de senini.

Prin fiecare trecatoare prin care treceau erau verificati de armata. Usor usor, in roman incep sa apara referiri la mancare, semn ca zonele prin care trec devin mai fertile, insotite de descrieri ale unor bordeluri si doamne. Desi masina lor practic nu mai exista (numere de inmatriculare pierdute in munti si certificat expirat) ajung in Afganistan. Aici, unul dintre eroii nostri se imbolnaveste de malarie, despre care spune ca “nu e mai periculoasa decat o gripa”, dar iti doresti numai sa dormi si aici intervin…mustele.

In sfarsit, Kabul! Centrul lumii locuite, peisaj bucolic, oameni amestecati ca niciunde pana atunci. Multe multe fructe, mancare buna, vreme excelenta. Nici nu intram bine in Kabul (vedeti, am folosit “intram”, asa-s de lipita de oamenii astia doi de mi-s dragi acum) ca si apar zemeiele ce zbarnaie deasupra bazarului, si ma duc imediat cu gandul la alta carte, “Vanatorii de zmeie” de Khaled Hosseini. Despre ea, cu alta ocazie 🙂

Eroii mei se imbolnavesc din nou, si, trist pentru mine, chiar se despart. Thierry se urca in avion si se duce sa o intampine pe iubita lui viitoare sotie, Flo, in timp ce noi ramanem deocamdata aici. Si tot cam asa se termina si cartea.

“In ziua aceea, am crezut ca detin ceva, un adevar care-mi va schimba viata. Insa nimic de aceasta natura nu e dobandit pentru totdeauna. Lumea trece prin noi ca o apa si pentru o vreme ne imprumuta aparenta ei. Apoi se retrage si ne lasa in fata vidului pe care-l purtam in noi, in fata acestui soi de incapacitate capitala a sufletului pe care trebuie sa invatam s-o suportam, s-o infruntam si care, paradoxal, e poate resortul nostru cel mai sigur. [….] iar castigul este real, pentru ca avem dreptul la aceste iesiri si, dupa ce am trecut aceste hotare, nu vom mai fi niciodata pedantii mizerabili care eram.”

Poate ca am sa incep si eu sa calatoresc cu adevarat si nu numai sa fac nani in locuri straine. Mai incolo, cand mi-or creste fetele. 🙂

Un veac de singuratate – G. Garcia Marquez

Cand eram studenta am cunoscut unul dintre prietenii mei care, la acel moment, mi-a spus: cea mai frumoasa carte de pe pamant este ea, Un veac de singuratate. Am imprumutat atunci cartea de la el, dar nu am reusit sa citesc prea mult. Aveam multe cursuri, lucram deja cu jumatate de norma si mi s-a parut ca nu ma prinde povestea.

Astazi, am imprumutat-o de la biblioteca, din nou, in speranta ca, dupa atatia ani, o sa o vad cu alti ochi.

Realism magic. “Lucrurile au si ele viata, totul este sa le trezesti sufletul”, zicea tiganul Melchiade. Si mai zicea el ceva interesant in 1967: “Stiinta a desfiintat departarile. Peste putina vreme, omul va putea vedea ceea ce se petrece in orice loc de pe pamant, fara sa iasa macar din casa”. Sa fii fost oare Marquez un vizionar al world wide web, inventat 22 de ani mai tarziu? 🙂

Jose Arcadio Buendia era un intreprinzator. El fusese cel care crease satul in care stateau si pe care il administra cu cea mai mare placere, pana in ziua in care s-a decis sa plece intr-o aventura nebuneasca, absorbit de speculatii himerice. S-a intors repede si a inceput sa-si puna pe picioare familia.

Mi-a fost greu sa citesc cartea fara sa am un arbore genealogic al familiei Buendia langa mine. Mi-a facut-o Gabito :). Sunt multi, cu multe increngaturi. Aproape o hiperbola. O familie care foloseste aceleasi nume, taman pentru a crea confuzie. Avem multi Jose Arcadio si multi Aureliano. Poate pentru a-i transforma in vreun tipar? Poate pentru ca de fapt nici nu conteaza despre cine povesteste?

Se intampla ciudatenii in carte? Da. Rebeca mananca pamant, oamenii sufera de insomnie si uita cuvintele elementare, preotul leviteaza mancand ciocolata, fantome.

Cartea e mai prezenta decat am crezut initial. Nu zice de #metoo, dar Marquez a refuzat in repetate randuri sa accepte un film dupa ea, ducandu-l de nas chiar pe Harvey Weinstein, desi propunerea lui nu suna rau: hai sa filmam toata cartea si sa lansam doar cate un capitol, de maxim 2 minute, in fiecare an, timp de 100 de ani”.

Marquez insista ca e cazul sa continuam sa il asociem pe Jose Arcadio cu bunicul nostru, nu cu Robert Redford sau mai stiu eu ce alt actor. Si mai zice ca literatura e literatura iar cinematografia cinematografie. Filmele sunt limitate, cartile nu.

Blablabla, citesc, citesc, citesc. Ajung intr-un final la ultimul fragment: “Babilonia va fi terminat […] tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna si avea sa ramana pe vecie de nerepetat, caci semintiilor osandite la un veac de singuratate nu le era data o a doua sansa pe pamant.”

Exact asta a si fost. O babilonie de un realism magic.

 

Portocala mecanica – Anthony Burgess

Ok, mai incerc o distopie, sa nu zic ca am incercat doar o data si n-a mers (cu F451). Deschid cartea si….parca citesc comentariile de pe facebook ale generatiei Y. Razdoace, mestouri, chekstii, celavek, babalac….Aflu ulterior ca este un fel de future slang nascut din adaptarea unor cuvinte rusesti. Incerc sa trec peste cuvinte ca sa inteleg esentialul. Reusesc, dar nu cred ca ma fascineaza in vreun fel. Trec peste pagini de o cruzime si violenta cu care eu nu rezonez, dar nu ma las. Continui sa caut in paginile cartii un ceva demn de tinut minte.

Si am gasit, intr-un final, ideea cum ca ai putea face terapie unui agresor prin agresivitate. Nu functioneaza, omul incearca sa se sinucida, nu reuseste si revine la vechile atrocitati.

O carte urata, as spune. Pe care nu vreau sa o tin minte. Inca de pe acum.

Fahrenheit 451 – Ray Bradbury

Nu mi-a placut. Am imprumutat-o de la biblioteca numai pentru ca sora mea a considerat ca daca nu am citit-o inca, nu stiu nimic. Puteam sa traiesc si fara cartea asta, aia e sigur 🙂

O distopie dintr-un viitor sumbru in care pompierii nu mai sting focurile ci le provoaca, arzand cu precadere carti. Oameni. Amintiri. Montag avea nr. 451 pe casca, pe maneca, pe bidoanele de benzina, pe orice ar fi putut sa-i aminteasca de temperatura la care hartia din care sunt facute cartile ia foc si se mistuie, 451°F.

O mai avem pe sotia ciudata Mildred, pe Cainele Mecanic, a carui memorie poate fi declansata pe baza aminoacizilor, pe fetiscana nebuna Clarisse care umbla noaptea pe afara sa prinda rasaritul soarelui, pe Faber cu care planuieste tot felul de razbunari idioate, doua vecine care discuta despre cum un om cu scaun la cap nu face copii, si daca totusi ii faci, 9 zile din 10 sa stea la scoala iar in cele 4 zile cat sunt acasa sa ii inchidem intr-o camera la televizor, si tot asa.

Nu, nu a fost pentru mine. “Cel mai mare prost e omul care incearca sa agoniseasca putina intelepciune”, zice. Ok. Gata. Inchid. Nu am terminat cartea si sunt ok cu asta.

Cina cu ficat si inima – Mihaela Apetrei

O cunosc pe Mihaela. Si imi place de ea, de mai bine de 10 ani. Primisem deja de la ea o carte cadou, cu autograf, dar nu era un roman. Era o carte care m-a ajutat la birou, cu ale mele. Cand am aflat ca isi va lansa un roman, mi-am zis: wow, ma bucur pentru ea, sper sa aiba vanzari mari! Dupa, am aflat cum se va numi si ca este o carte politista. Trebuie sa recunosc, nu mi-a placut niciuna dintre vesti. Dar mi-am zis: stai, e Mihaela, trebuie sa mai ai rabdare. Apoi am aflat ca urmeaza lansarea la o librarie, alaturi de mai multi oameni frumosi. M-am bucurat sa-l vad in public pe sotul ei, Viorel, pe care il cunosc tot de o gramada de timp si pe …culmea…una dintre fostele mele sefe, Virginia. Imi zic ca lumea e mica, trebuie sa fac rost de carte.

La birou, am o colega indragostita de romanele politiste, care o cunoaste si ea pe Mihaela, care a cumparat cartea si mi-a imprumutat-o. Am zis sa vad daca imi place, inainte sa decid daca o voi achizitiona si o voi pastra pe veci in mica mea biblioteca.

Nu-mi plac romanele politiste. Dar al Mihaelei parca nu e ca celelalte. Romanul Mihaelei seamana cu o epopee a savorii – umami. Romanul Mihaelei este un “mille- feuilles”. Aluat frantuzesc, sofisticat, fin si migalos, alaturi de crema de vanilie, cu gust misterios. Murki, personajul principal, este inflorit “ca o fondanta de zmeura, cu bucati zemoase de fruct prinse in pasta de zahar pastel”. O bijuterie de zahar, “explozie a simturilor, senzatiilor, sentimentelor”. Un giuvaier. Rotund, perfect. Indragostit pentru prima data. De ea. Mancarea.

Aproape 170 kg de om pasionat de bucatarie, doritor de relatii interumane, fin cunoscator al artei, atras de Alegoriile lui Bruegel. Ghidat de discipolul lui Rubens, iremediabil indragostit de capodopera Alegoria gustului. Ce vrea de la mancare? “Mananca fiindca vrea sa simta si o poate face numai prin gust.” “Face asta pentru ca altfel i se descompune emotia si o lasa ca pe o carcasa goala.”

Murki se foloseste de facebook pentru a atrage in casa lui “victimele”, prin invitatii la masa. Retetele pe care le pregateste ma fac sa-mi fie rusine ca sunt gospodina si mama de atatia ani. Nu-mi vine sa recunosc ca mai am seri in care mananc supa la plic, ca si Doina, politista. Am prieteni care seamana cu Marc Aureliu, politistul, care a imprumutat numele imparatului si filosofului roman, a carui singura lucrare redactata a fost Ta eis heauton (“Către mine însumi” – am citit pe Wikipedia). Nu degeaba 🙂

Cea mai draga mi-a fost “inocenta” batranica cu ochi verzi, Sophie, pe care o intereseaza viata grasanului Murki si iubeste spionajul, pardon, curiozitatea din plictiseala.

Am gasit de toate: sexualitate, homosexualitate, iubire, dorinta, nestapanire, umor, raceala, tristete, frica, singuratate, adevar, minciuna, evitare, implicare, lipsa de prieteni, umor. Am zis deja umor? N-o sa credeti, dar la un moment dat, cand politistul si doctorul legist s-au despartit, intr-o camera plina cu cadavre puse direct pe mesele din inox, citim “si-au strans mainile destul de rece”.

“Ucidem suflete cu buna stiinta, dar suntem pedepsiti numai pentru uciderea trupurilor.”

Am terminat cartea de citit nu pe 14 mai, ci pe 16 mai 2018. Aproape, zic. Si am inteles de ce Mihaela a ales sa dea autografe cu cerneala violet. Nu stiu insa daca, impachetate langa carte, erau fondante. Poate imi spune ea.

Ah, si da, am sa imi cumpar cartea 🙂

P.S: Mi-a raspuns Mihaela, pe facebook, exact ca Murki. Sper sa nu ma invite si la cina 🙂

Mihaela Apetrei M-ai lăsat fără vorbe (îți dai seama, dacă mi s-au terminat, ce tare m-ai emoționat… ❤️). Mulțumesc, Anca!
Mihaela Apetrei Rămăsesem datoare. Da, lângă carte erau fondante. XL, făcute pe comandă, ca în carte 

Despre dragoste si alti demoni – G. Garcia Marquez

Nu am cautat neaparat sa o citesc, dar am vazut-o la o colega si am imprumutat-o, mi s-a parut un gest firesc inainte de weekend. Imi planificasem alta carte de citit, dar mi-a placut atat de mult cum arata, mica, rosie, invechita, in coperta ei de la biblioteca, incat nu am rezistat.

Si nu mi-a parut rau. Deloc.

Am ramas in gand cu senzatia de piatra rece, de umezeala, de mirosuri grele si de tristete. Inca sunt inchisa acolo, in manastire, cu Sierva Maria de Todos Los Angeles, crescuta intre sclavi. Mi-am amintit de habotnicia pe care o regasesc in mijlocul unei manastiri, m-a lovit din nou frica celorlalti de a-i sari cuiva in ajutor. Mi-a parut rau de cainele care a muscat-o si care a fost acuzat de turbare. Am suferit alaturi de parintii fetei, inadaptati, singuri in capitolul pe care l-au numit viata. Nu m-am asteptat totusi ca tatal ei sa aiba remuscari. Simteam ca Sierva Maria are o sansa la viata, pana am inteles ca de fapt doreste sa o exorcizeze. Atunci, ceva din mine s-a rupt, odata cu ea. Am renuntat amandoua sa mai speram la ceva bun.

Pana a aparut el, tanarul reprezentant al Bisericii, Cayetano Delaura. De atunci, Sierva Maria a renuntat sa mai fie ciudata, a renuntat sa creada ca nimic bun nu i se mai poate intampla, a inceput sa traiasca, sa simta, sa iubeasca. In acea camera de piatra rece, inumana, urata, mirositoare, dragostea lor atingea cote inimaginabile, necunoscute pana atunci.

As fi preferat sa se termine asa, sa ma lase sa sper ca ea va trai, nestingherita, alaturi de el. Dar nu a fost asa.

Citesc, dar… sa nu uit!

Simteam nevoia sa imi notez undeva ce citesc, pentru ca viata e trepidanta si uit. Bine, unele carti raman pentru totdeauna, altele nu. Eu vreau sa ramana toate.

Asa ca m-am gandit sa-mi fac un blog. Al doilea. Dupa mai mult de 10 ani de la primul, care ii este dedicat celei mai importante persoane din viata mea, fiicei mele, Ioana ( ionmic.wordpress.com sau Aventurile unui copil fericit).

Asa ca m-am chinuit sa aleg un nume si sa dau drumul la treaba.

Si iata-ma-s!